Doamna G. preda pe vremea studenţiei mele un curs de literatură franceză. Fusese promovată lector si o întâlneam adeseori în librăria Universităţii si aproape mereu în biblioteca Filologiei de la etajul întâi.

Observasem că citim cam aceleaşi cărţi, că stăteam la rând să conspectăm aceleaşi reviste („Poétique", „Critique", „New Literary History", „Sémiotique", „Degrés" şi alte publicaţii în care mi se părea, naiv, că descopăr înţelepciunea lumii academice.) Ne recomandam reciproc noi apariţii editoriale, ne comentam articolele şi studiile - ce mai, un paradis al comunicării profesor - student.

Au trecut anii, a murit şi moda structuralismului, au apus studiile semiotice, a trecut peste noi şi postmodernismul. Continuam să ne întâlnim întâmplător la etajul patru şi să discutăm, în trecere, despre ce mai citim şi scriem. Întruna din aceste şuete în faţa liftului, m-a întrebat la ce mai lucrez. Mai mult în joacă, i-am spus: „Dragă doamnă, dacă ar fi să scriu o carte pentru propria mea plăcere, aş scrie un studiu despre Dumas!" Nu ştiu dacă răspunsul meu corespundea unei dorinţe reale din acel moment - nu ştiu nici acum -sau dacă vorbeam sub impresia câtorva texte ale lui Umberto Eco despre autorul Contelui de Monte Cristo.

În orice caz, efectul a fost neaşteptat: doamna G. a făcut ochii mari, trăsăturile i s-au destins într-un zâmbet larg: „Ah, de-ai şti ce bucurie îmi faci! Mă gândesc de-o vreme să ţin un curs special despre Dumas, dar mi-era teamă c-o să şochez snobimea din facultate!" În optica acelui moment, Dumas era un simplu autor pentru adolescenţi. Nu se declanşase încă taifunul studiilor post-coloniale, „canonul occidental" nu fusese încă zgâlţâit de asalturile corectitudinii politice, nu se ajunsese încă la dezinvoltura afirmaţiilor conform cărora între un sonet de Shakespeare şi melodia simplistă la fluier a unui l