Graţie cercetărilor prestigioase ale lui Dimitrie Onciul şi, mai recent, ale lui Şerban Papacostea, istoria secolului al XIII-lea, la Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, a devenit un areal frecventat de mai mulţi istorici români, în pofida dificultăţilor pe care epoca – documentată lacunar – le ridică în faţa cercetării. Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, 350 p.) a istoricului bucureştean Viorel Achim încearcă să ofere scenarii cît mai plauzibile pentru tăcerea parţială a izvoarelor în acest interval de timp. Procedura la care recurge autorul este legitimă. El coroborează ceea ce se ştie în linia plauzibilităţii, pornind de la ideea – corectă – că istoria-realitate se dezvoltă nu prin salturi incoerente şi inexplicabile, ci în virtutea unor tendinţe şi a unei procesualităţi complexe, care vizează perioade relativ îndelungate de timp. Astfel, chiar dacă detaliile unui moment istoric pot să-ţi scape, liniile de forţă ale acestuia corespund, în principiu, unor evoluţii care se regăsesc şi în premisele din punctul A cunoscut, şi în consecinţele din punctul Q, din nou documentat, rămînînd ca locurile goale dintre A şi Q să fie ocupate numai de acele scenarii care nu intră în conflict nici cu A, nici cu Q.
La drept vorbind, acest tip de abordare probabilistică este, mai vizibil sau mai invizibil, unul dintre atuurile noilor şcoli savante, dar el vine încă din timpul cînd primii savanţi au reconstituit mamutul dintr-o vertebră şi chipul strămoşului omului actual dintr-un fragment de mandibulă. Ceea ce trebuie, cred, reţinut din asemenea exerciţii ştiinţifice este demersul raţiunii şi al cunoaşterii istorice întru depăşirea impasului tăcerii izvoarelor, venind atît dinspre alte tipuri de mărturii istorice (arheologie, numismatică, artefacte, ficţiuni literare), cît şi printr-o exersare a herme