Habar n-avea răposatul Sorescu, în ’76, când a scris Răceala, că românii vor ajunge pe bune să moară cu zile şi nu din cauza turcilor ci din pricina unui microb 100% românesc. Îi zice sistemul sanitar şi e foarte periculos, aveţi grijă!
Ieri mi-am petrecut o bună parte din zi făcând slalom între un laborator de analize, cabinetul medicului de familie (unde nu era decât asistenta, deşi doctoriţa, teoretic, avea program de consultaţii), telefoane la medicul specialist (care n-a răspuns, normal!) şi vreo două duzini de farmacii ca să găsesc medicamentul de bază în tratarea unei banele afecţiuni.
Dacă m-am enervat? Da, m-am enervat. Rău! Pentru că eu plătesc asigurări (nu numai angajatorul, ci şi eu, să ne înţelegem!) şi mi se pare că de banii ăştia am dreptul nu numai la mai puţină birocraţie ci şi la nişte servicii decente. Dar eu plimb hârtii! Întâi una de la birou, cum că sunt angajată şi plătesc CAS, către medicul de familie. După care primesc trimiterea la specialist. Care îmi pune diagnostic şi-mi dă o scrisoare medicală către acelaşi medic de familie, cum că am cutare afecţiune şi uite ce tratament mi-a dat. Scrisoarea medicală e valabilă doar trei luni, ce dacă afecţiunea e cronică şi nu i s-a găsit leac? Medicul de familie are nevoie de reminder din trei în trei luni, aşa zice litera normei legale. Norma mea de bun simţ zice c-ar trebui să mai stea şi prin cabinet din cand în când, măcar în orele de program scrise cu auriu pe uşă.
Primesc lunar o reţetă parţial compensată şi, pentru că medicamentul pe care îl iau e destul de agresiv cu ficatul, trebuie să-mi fac o monitorizare, tot lunară. Adică analize. Alte hârtii, adică. Trimitere, cu exemplarul roz (exemplarul roz e cheia, fără el eşti nimic!), valabilă şi ea numai o vreme. Şi chiar valabilă fiind, dacă laboratorului i s-au terminat banii de la CASMB, plăteşti, pacientule, ne pare rău pe
