Chiar şi într-o lume puternic influenţată de media şi de Internet, iarna aduce cu ea o scădere a ritmului activităţilor cotidiene. Se instalează în noi o torpoare, un fel de diminuare a vitalităţii (impusă uneori, ce-i drept, din afară, de frig, de viscole şi de înzăpeziri), însoţită adesea de sentimentul difuz al dorinţei de a hiberna, de a rămîne, pentru o vreme, cel puţin, în şi cu noi înşine. Nu ştiu la ce visează urşii în bîrlogul lor, în decursul iernii, însă noi, fiinţe cu tendinţe nevrotice, ne regăsim adesea suspendaţi între contemplaţie şi reverie. Cum temperatura corpului nu scade, în această stare de hibernare umană, ne continuăm ocupaţiile obişnuite: cufundaţi în fotolii şi înveşmîntaţi în haine groase, răsfoim presa, citim (fără multă convingere) o carte, navigăm pe Internet sau trecem nepăsători de la un canal la altul, pe televizoarele noastre din ce în ce mai digitale. Şi ne gîndim la ceea ce a fost şi la cum ar fi putut să fie şi de ce, de cele mai multe ori, nu a fost să fie aşa cum ar fi trebuit să fie. După o ciorbă fierbinte la prînz, ne consolăm cu gîndul că lucrurile sînt aşa cum sînt şi că ar fi putut să fie şi mai rău. Mai încolo, înspre seară, după o tărie, revenim la ceea ce nu a fost să fie, dar cu gîndul la ceea ce va fi. În acest punct, drumurile hibernării se despart, ele fiind, în mod evident, afectate de vîrsta visătorului; cei tineri şi fericiţi se gîndesc la ce vor face după ce va fi trecut viscolul, ceilalţi, cei care nu-şi pot imagina că mai există o lume şi după viscol, vor rămîne cantonaţi în reveriile lor. Nimeni însă, tînăr sau bătrîn, nu va scăpa, după trecerea iernii, de astenia de primăvară. În presă, am citit mult şi multe despre marile confruntări, în pofida iernii şi a intemperiilor, în jurul întrebării „cine va avea dreptul de a condamna crimele comunismului în cadrul unui institut creat şi finanţat de Stat?“. Î