Cu câţiva ani în urmă îmi etalam (numai pe jumătate-n glumă) într-un articol din „Idei în dialog" o reverie autocompătimitoare. Una privind acordarea unui spor de toxicitate cronicarului literar obligat să-si injecteze periodic în venă tot soiul de orori narative si alte produse din gama esteticii greţoase.

Cred că articolul cu pricina (citat nu demult de cineva chiar în România literară) se numea Domnia urâtului şi inventaria diversele împieliţări drăceşti ale simţului artistic în cloaca postmodernităţii, de la atrocitatea hidoasă a desenelor animate (care nu cultivă decât unghiurile ascuţite, urletul, haosul, războiul interstelar şi măcelul apocaliptic, în jalnica sfidare a rotundului disneyan, cu pufoasele lui armonii cromatice şi auditive), până la invazia monstruozităţilor deviante din proza misofiliei de ultimă oră, a poeziei secreţiilor vaginale şi a dramaturgiei genital-scatofil-exfoliante.

Săptămânile trecute am avut parte de încă un astfel de nod sufocant. Nu ştiu cum se face, dar am dat dintr-o mizerie literară într-alta cu un soi de abulie halucinantă, parcă prins fără scăpare

între fălcile cheratinoase ale unei MantysReligiosa pluricefale.

Trebuie să vă povestesc măcar pe scurt istoria, ca să înţelegeţi în ce stare am ajuns să eşuez aproape extatic în golful memorialistic al lui Adrian Marino, a cărui carte mi-a apărut de-a dreptul salvatoare, la fel de paradoxal stenicăprecum Reeducarea de la Aiud de Demostene Andronescu (Editura Christiana), Experienţe carcerale în România Comunistă, vol. III, şi Casa terorii. Documente privind penitenciarul Piteşti (1947-1977), ultimele două apărute la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Ei bine, repet, astfel de titluri care, în mod normal, ar fi trebuit citite cu frisoane de frică, silă şi frig mental, mi-au produs, dimpotrivă, un fel de bin