Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988)
În afară de revoluţionarii autentici, care au fost ţinuţi departe de putere, Revoluţia a produs două tipuri de „emanaţi": unii care mint continuu de 20 de ani şi alţii care au revenit la minciună după ce s-au fript cu adevărul. Ultima categorie e bine reprezentată de un fost colonel de Securitate, convertit la democraţie: Dumitru Mazilu.
Pe Mazilu, fuga lui Ceauşescu l-a prins în arestul Miliţiei din Alexandria. Înarmat cu aura de disident, el a pătruns rapid în grupul care tocmai prelua puterea. A fost numit chiar prim-vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Ambiţiile sale erau însă mai mari. Voia mai mult. De aceea, pe 12 ianuarie s-a trezit călare pe un TAB, în Piaţa Victoriei, strigând împotriva lui Ion Iliescu. Apoi a trecut la sloganuri hard: „Jos Securitatea!", „Moarte teroriştilor!", „Moarte securiştilor!". Orbirea l-a făcut să-şi cheme la raport propria moarte, dat fiind că avea vechi stagii în Securitate.
Despărţirea de Iliescu a trezit în Mazilu impulsul de a aşterne pe hârtie aventura sa din decembrie 1989 şi din perioada imediat următoare. A rezultat o carte pe care Ion Iliescu ar fi ars-o în piaţa publică, la fel ca pe vremea Inchiziţiei. Titlul ei vorbeşte de la sine: „Revoluţia furată - Memoriu pentru ţara mea" (Editura Cozia, 1991).
Dacă parcurgi cele 320 de pagini ale cărţii şi apoi îl asculţi pe Mazilu varianta 2010, poţi jura că sunt personaje diferite. Acum îl tămâiază pe Iliescu ca pe un arhanghel al adevărului. În '91 îl descria ca pe un diavol pus în slujba răului.
Un episod dinspre sfârşitul lui decembrie '89. Unul dintre zecile expuse în carte. „«Trebuie să ne mutăm în locuinţe corespunzătoare!», insistau noii lideri, argumentând că numai în felul acesta vor avea condiţii nor
