V-aţi gîndit vreodată dvs, dragi cititori-spectatori, că montările ce vă ajung dinaintea ochilor, sub forma cronicilor, s-ar putea să nu fie cele despre care merită scris? Altfel spus, că „istoria recentă a teatrului“ nu e doar rodul subiectivităţilor personale, ci şi a ceea ce s-ar numi snobism critic? Snobism care s-ar traduce prin reducerea teatrului la TEATRU, cel creat de o instituţie creditată artistic şi în condiţii presupunînd anumite costuri. Spectacolele produse de teatre din cercul mîngîiat pînă la a deveni vicios (apud Ionesco) – cele din Bucureşti (mai puţin Nottara şi Mic), Naţionalele (nu şi cel din Tîrgu-Mureş), Teatrul Maghiar din Cluj – beneficiază de o vizibilitate ce se răsfrînge asupra comentatorilor; şi aşa se face că o creaţie importantă ca 20/20 a Gianinei Cărbunariu, deşi invitată în nu ştiu cîte festivaluri internaţionale şi comentată în presa străină, e, avînd ca producător un teatru independent din afara Bucureştiului, practic invizibilă pe piaţa românească, ceea ce nu s-ar fi întîmplat dacă ar fi fost făcută la Maghiarul clujean. O producţie independentă are şanse mici spre inexistente nu numai să fie comentată, ci şi să fie nominalizată la vreun premiu, cunoscut fiind cazul mai vechiului Sex, Drugs, Rock’n’Roll, monospectacolul lui Florin Piersic jr., care n-a putut fi considerat printre cele mai bune creaţii ale stagiunii respective, din cauză că deţinea un singur actor în distribuţie (Piersic a fost premiat pentru actorie).
La o recentă dezbatere despre necesitatea/posibilitatea descentralizării în cultură, născută dintr-o cercetare/raport a(l) Ministerului Culturii şi organizată de Societatea Academică Română (SAR), a venit intens vorba despre „instituţii-far“ (Muzeul Naţional de Istorie al României, Muzeul Naţional de Artă al României, Teatrul Naţional Bucureşti şi, mai ales, etc.), despre feluritele probleme adm
