… poate dacă ar fi trecut vreo zece ani de când aș fi plecat departe de locurile astea și aș mai fi uitat măcar o parte din războaiele și durerile tinereții mi-ar fi fost milă de șobolani. Poate. Nu am avut însă șansa (și curajul) să plec. Dar nu am plecat și pentru că m-am încăpățânat (și știi bine cât sunt de încăpățânat) să cred că se mai poate schimba ceva pe aici, pe lângă casă. Am rămas. Și…

… și în urmă cu vreo șase-șapte ani eram în casa părinților unei prietene dragi. Mama ei era președinte de Tribunal județean. Unul dintre ziarele locale de acolo tocmai publicase un material (o ”dezvăluire”) despre vila cu trei etaje a doamnei judecător. Doar că, pentru a-și susține revolta proletară, ziarul respectiv publicase fotografia vilei vecine. Pentru că cea în care mă aflam nu avea decât un etaj. Construit deasupra casei părintești. Și, deși spațioasă și confortabilă, casa era departe de statutul pe care îl are în mentalul colectiv termenul ”vilă”. Mama prietenei mele l-a sunat pe redactorul-șef al ziarului în cauză, pentru a solicita rectificarea de rigoare. Răspunsul primit a fost: ”Doamnă, sunteți prea mică pentru un război așa de mare”. Asta îi spunea un redactor-șef de ziar local unui președinte de Tribunal. Doamna a închis telefonul, m-a privit și m-a întrebat: ”Îl cunoști?”. Aș fi vrut să fiu la ani lumină de locul respectiv. M-am întâlnit apoi cu amicul ziarist. I-am spus. S-a distrat pe seama mea. ”Habar nu ai ce înseamnă puterea”, mi-a răspuns.

Pe atunci, într-adevăr, nu aveam habar decât într-o foarte mică măsură ce înseamnă puterea.

… și, acum vreo trei ani, ajunsesem, la rându-mi, redactor șef al unui ziar local și am scris un editorial critic la adresa șefului unei instituții publice cu care aveam contract de publicitate. Iar în acea instituție lucrează și prieteni de-ai mei. Unul dintre ei (îl cunoști și tu, e prieten comun, îți