Rukmini Callimachi a devenit cunoscută în România în 2009, atunci când a fost nominalizată la premiul Pulitzer şi s-a aflat că este româncă. Rukmini a plecat din ţară la vârsta de 5 ani, în 1979, dar n-a uitat să vorbească româneşte. Acceptă propunerea unui interviu cu bucuria de-a putea vorbi limba natală.
La 16 ani a revenit la numele familiei de domnitori fanarioţi din Moldova, pe care l-a purtat prinţesa Callimachi, căsătorită cu fratele bunicii sale. Rukmini este corespondent pentru Associated Press în Africa de Vest din 2006. A absolvit Colegiul Dartmouth şi are un master în lingvistică la Oxford. Poeziile sale au fost publicate în peste 20 de ziare.
Cariera de jurnalist a început-o în New Delhi, iar reportajele sale au câştigat premiile Sidney Hillman Newspaper, The Templeton Religion Story of the Year şi două premii Associated Press Managing Editors. Ultima oară a venit în România anul trecut şi cel mai mult a marcat-o contrastul dintre funcţionara cu apucături comuniste şi părculeţul în care se găseau pungi pentru mizeria câinilor. Tocmai "paraşutată" din Togo în Senegal, Rukmini vorbeşte despre ce înseamnă să fii reporter, despre renunţări şi succese, despre criză, războaie şi poezie.
● Jurnalul Naţional: Ai câştigat nominalizarea la Pulitzer printr-o serie de reportaje-anchetă, însă am văzut că deseori scrii reportaje de eveniment, iar relatările tale obişnuite pentru AP sunt ştiri. Ce preferi să scrii?
● Rukmini Callimachi: Îmi place mult mai mult să fac reportaje lungi, mă simt mult mai împlinită când reuşesc să fac ceva mai profund, dar asta îmi ia foarte mult timp. Când fac o poveste simt că am reuşit să explic ceva, că am reuşit să ajung la un nivel. Eu nu sunt o persoană care scrie uşor, îmi este destul de greu să scriu, am "writers block", sindromul foii albe, sunt perfecţionistă şi atunci când am un singu
