Rostul piedicilor este ca, mărindu-ţi furia, să te scoată din inerţie. Mai mult, orice handicap care te pune în inferioritate e o condiţie de binevenită alarmă, fiindcă te încarcă cu motivul unei răbufniri ambiţioase.

În cazul lui Gheorghe Grigurcu, handicapul s-a numit aşezarea geografică: claustrat decenii la rând la Târgu-Jiu („Amarul Târg", cum îl numeşte cu cochetă tristeţe), oraş a cărui platitudine culturală ar fi putut să-i fie fatală, criticul a reacţionat pe măsură: s-a revoltat sub forma unei prodigioase activităţi gazetăreşti, de unde şi prezenţa cvasi-ubicuitară în revistele din ţară. Şi astfel, arătând o râvnă literară de cruciat umanist, venerabilul critic continuă să sperie prin cantitate şi să intimideze prin ritm: un vieţaş trăgând la galerele prozodice ale mai tuturor genurilor, de la critica literară la poezie şi de la aforistică la comentariul politic. De aici senzaţia deconcertantă pe care o lasă, aceea că fiinţa îi este însufleţită de un duh de infatigabilă revărsare scriitoricească.

Ar fi aşadar în van a-l compătimi pentru ingratul surghiun de care are parte în peisajul urbei lui Brâncuşi, cu atât mai mult cu cât, ca orice timid suferind de o hipersensibilitate pentru domolirea căreia e nevoie de multă solitudine, Grigurcu are toate motivele să prefere singurătatea liniştită a Târgu-Jiului. Ba chiar e de bănuit că, dincolo de frustrarea pe care trebuie s-o fi încercat în primii ani de izolare, claustrarea i-a priit până la a-i deveni un veritabil amor fati. De aceea nu mă îndoiesc că, dacă i s-ar oferi acum perspectiva mutării, Grigurcu ar respinge-o spontan, destinul lui cerând drept detaliu memorabil împrejurimile cenuşii al micului târg gorjean.

Portretul criticului, aşa cum se desprinde din convorbirile cu Dora Pavel, e acela a unui inadaptat sfios cu înclinaţii meditative; un suferind de timidit