Draga Iulia, Tocmai am ajuns de la Chişinău unde am avut o expoziţie de carte, „Cele mai frumoase cărţi din Germania“ şi sînt în drum spre Tîrgul de carte de la Leipzig, aşa că stau niţel cam prost cu timpul. Am citit textul tău din Observator cultural (nr. 516 „Cartea şi Statul: măritiş cu de-a sila?“) şi am rămas puţin descumpănit. M-a descumpănit nu încercarea ta de a critica „platforma“ mea, ci lipsa mizei acestui text şi mai ales, faptul că-mi atribui nişte idei care nu-mi aparţin şi pe care nici nu le împărtăşesc. Am un prost obicei atît cînd scriu un text de o asemenea importanţă pentru mine, cît şi cînd citesc un text pe care nu-l pricep, să mă consult cu oameni ceva mai deştepţi decît mine. Aşa că nu cred că am scris bazaconii prea mari, fiindcă am discutat cu oameni care chiar ştiu bine domeniul la care fac referire. Eu doar le spun într-o manieră personală, fiindcă am ca scop încercarea de a produce o dezbatere, nu înşiruirea unor clişee. În ce priveşte replica ta, după ce am tot căutat miezul textului am ajuns la concluzia că singura idee importantă sau, mă rog, ideea centrală în jurul căreia îţi croşetezi textul este următoarea: Ernu joacă cartea nostalgiei şi a revizionismului. Ideea, pe care eu o consider un clişeu, a fost chiar scoasă grafic în evidenţă pentru a fi clar cu cine avem de-a face. Textul tău, de la care aveam mult mai multe aşteptări, lucrează cu cel mai banal truc: plasează un clişeu central şi deturnează sensul principal al textului la care face referinţă spre zonele lui marginale. Bun. Nu mă voi întinde prea mult, căci nu cred că are rostul să repovestesc ce am spus deja în 12 pagini. Există textul meu şi poate fi citit şi consultat de oricine are chef. Înainte de toate, repet: eu am pus nişte întrebări, nu am dat decrete. Însă mă simt nevoit să punctez totuşi cîteva idei simple. 1. Clişeul cu nostalgia a devenit demult nefunc