Sigur că, în condiţiile date, îmi aveam supărările mele, pe unele încercasem să le divulg. Nu prea mi-a mers. Nu mi-a mers nici când erau anodine.

Până ce nu şi-au bătut joc de ea, scrisesem despre Piaţa Unirii. Ce era aşa de grav? Poate referinţa largă şi dispreţul conţinut în formularea vagă şi-au bătut joc. Mă supăraseră urbaniştii. Până în adolescenţa mea, piaţa fusese o întindere pavată cu piatră despre care am aflat că se numeşte „ghiară de pisică". Relieful era uşor neregulat. În mijloc, un monument catolic, într-o latură piaţă de zarzavat. După aceea au umplut-o cu lampadare, balustrade, peluze şi, ca s-o traversezi, cărări pavate neted cu mici lespezi gălbui. Un decor de operetă. Nu mi-a plăcut şi am spus-o. Ce era aşa de grav?

Mai discret ar fi trebuit să fiu cu tembelismul nostru pedagogic, deşi ţinta ultimă fusese autore-ferenţială. Ţinând seama de combinaţia de debilitate a minţii şi delăsare, un liceu serios mi-ar fi venit de hac. N-aş fi trecut de liceu. Dar, profitând de tembelismul nostru pedagogic în plină formare, am scos-o cumva la capăt. În plină formare, deci nu atavic. Îl treceam în contul epocii. Fapt este că n-a sucombat odată cu ea.

Rămâneam la aceeaşi temă, dădeam şi mai rău în gropi. Scriam despre pericolul ca generaţiile care se formează acum să ignore spiritul. "Spiritul" putea să pară că introduce factorul religios, cu toate că nu fusese în intenţia mea. Îmi spuneam că până la şaisprezece ani te deschizi, sau nu te deschizi, către spirit, indiferent de ce sens îi dăm. Când îţi lipseşte o intensă disponibilitate înnăscută, ai nevoie de îndrumători. Greu îi mai găseşti în şcoli, asta vrusesem să spun.

Mai şi generalizam: Grav e procesul de mahalagizare a societăţii. Nu ştiam ce vorbesc. Faţă de ce se întâmplă astăzi, în "Epocă" trăiam într-un Versailles.

Desluşeam