deasupra ta, pe capul tău stă acelaşi om de hîrtie, de

pămînt

eşti tu, eşti ancora lui,

el e uşor, un puf, un zmeu ce flutură sus nepăsător, tot

mai sus

în aerul turbionar, rece, răscolitor,

pe catalige te înalţi alergi după el cu capul pe spate cu

plămînii plini de aerul tare

de miresmele vii sau moarte ce nu ştii de unde vin

şi unde se duc,

intră în sîngele tău gîlgîind în bulboane adînci, în inima pe care o ştii că-i acolo fără să o vezi însă vreodată,

un paznic de far ce arde tăcut în carnea trupului tău un dumnezeu mic, mic îngropat pe veci de viu în tine ce îţi umflă încă venele tîmplei dimineaţa şi îţi dezleagă limba în care taci sau vorbeşti mai mult singur cîteodată în aşternutul iubitei deseori „o floare de titan pe un loc mort" ori cenuşa în scrumieră, dar tu te-ai fost lăsat de fumat demult, vinul sec singur singurătatea însăşi pe care o deguşti iubita tînără nu adoarme niciodată în prezenţa ta nici creierul înaintea unui nou paradox „ploaia în sus umflînd norii" în timp ce grăbeşti pasul chiar în faţa ta e o bunicuţă de vată cu creştetul alb imponderabilă ca un val de abur acum în acest sfîrşit de ianuarie un ţipăt moale un pumn în apă un spin în aerul serii

o unghie în carnea lăptoasă a unui nou născut un scuipat hindus, o declaraţie de dragoste între infanţi,

pielea uşor iluminată de shiva

ca un manuscris încă nedescifrat de neofiţi.

te văd iarăşi sus în nacelă cum urci direct din gura mea în fiecare dimineaţă şi nu te mai întorci niciodată pe dîmbul verde de pămînt nou-nouţ pe care stau singur aşteptîndu-te.

te aştept cu spatele sau cu faţa, într-o parte sau în

genunchi

alergînd tîrîş prin mărăcini