Sindicaliştii de la metrou au ameninţat cu “Atenţie, se închid uşile!” pentru o zi şi au obţinut 10% în plus la salariu. Profesorii au brevetat greva pe judeţe, au ameninţat că nu mai trec note în catalog, din nou vorbesc de îngheţarea anului şcolar şi grevă generală, dar nu au obţinut decât o diminuare a lefurilor şi promisiunea fermă că numărul celor daţi afară din sistem nu va fi chiar de 15.000. Plus un pumn/palmă în masă din partea profesorului-premier Boc la negocieri.

S-a ajuns aici după ce o lege care le permitea să ajungă la salarii comparabile cu “mop-managerul” de la metrou a fost trecută în conservare, iar sute de sentinţe definitive şi irevocabile, legate de sporuri restante, au fost şterse cu buretele. Nimic nou, alţi guvernanţi, aceleaşi obiceiuri. Dacă sindicaliştii au tupeu şi blochează autostrada sau ştiu să facă bulgări de zăpadă, au şanse infinit mai mari să obţină avantaje. Profesorii întotdeauna pot să mai aştepte.

Îmi amintesc că academicianul Ion Coteanu avea prestanţă la cursuri chiar dacă venea cu un pulover tricotat rupt în cot, dar genul Trandafir mai există doar în literatură, politica “pot să mai aştepte” alungîndu-i pe majoritatea celor buni către profesii colaterale.

În schimb, avem un nou proiect de lege a educaţiei, care vrea să reformeze fundamental sistemul de învăţământ din România, de la sistemul de organizare până la nivelul conceptual prin trecerea de la memorarea mecanică la dezvoltarea de competenţe. Direcţia pare bună atât timp cât peste o jumătate de an nu vine un alt ministru care vorbeşte cu virgulă între subiect şi predicat, dar are idei inovatoare în educaţie.

Problema este că această reformă trebuie începută cu dascăli plictisiţi de atâtea schimbări, saturaţi până la silă de promisiuni deşarte şi obişnuiţi, acolo unde se poate, să supravieţuiască din meditaţii. “Nicunde în lume nu s-a făc