Cine crede că fenomenul „independenţei” parlamentare este unic şi original, va fi dezamăgit să constate că nu e nici unic, nici original. El s-a mai produs, cel puţin o dată, la nivelul de acum şi de mai multe ori în formule diverse.

Însuşi termenul de „independent” este impropriu. Parlamentul României a avut, în istoria sa de 20 de ani, un singur parlamentar independent, adică ales în această calitate de către cetăţenii cu drept de vot. Acesta a fost Antonie Iorgovan şi odată cu el – Dumnezeu să-l odihnească – a fost îngropată şi posibilitatea repetării fenomenului, în condiţii normale ( pentru că nici „experimentul EBA” de la europarlamentare, şi nici „cazul Tokes Laszlo” nu sunt concludente ). Adică „neajutat” de maşinării de partid.

Cu independenţii de azi lucrurile stau într-un fel care s-a mai manifestat în 2006, dacă-mi aduc bine aminte, când pe fondul divergenţelor tot mai acute din Alianţa DA, între preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu, o serie de liberali au descoperit că se simţeau mai ataşaţi de şeful democraţilor, decât de al lor. Printre aceştia s-au numărat chiar foştii preşedinţi, artizani ai realizării Alianţei, Stolojan şi Stoica, miniştrii Flutur şi Muscă, parlamentarii Boureanu şi Turcan şi alţii. Toţi aceştia s-au făcut mai întâi independenţi, după ce l-au obligat pe Tăriceanu să-i dea afară, iar apoi au constituit un partid de tranziţie ca trambulină spre unificare Pe care a forţat-o chiar Traian Băsescu, pe principiul „salamului de pui”: un cal – un pui!

Ce s-a întâmplat acum diferă prin faptul că oastea de strânsură a generalului Oprea a fost, la început, formată din parlamentari anonimi cărora li s-au adăugat ulterior frustraţii notorii: cei care în timpul scurtei Coaliţii ocupaseră posturi importante, pe care, rămânând în PSD, nu le-ar mai fi pupat cel puţin vreo patru ani. La fel ca în 2006 – 2007, noul partid pe ca