Ren Yagoda inventariază şi cataloghează memoriile (cu o diferenţiere care nu trece în română între singularul „memoir" şi pluralul „memoirs") şi autobiografiile, începând cu primele exemple de mărturii despre sine din Vechiul Testament şi din opera lui Tacit („în vremurile părinţilor noştri, afirmase acesta, mulţi oameni considerau că a-şi povesti propria viaţă este o dovadă nu de îngâmfare, ci de respect de sine") şi terminând cu apariţii editoriale de la finele anului 2009.

A parcurs în acest scop vreo şapte sute de volume „dintre zecile de mii, poate sutele de mii" apărute.

Memoir - A History (Riverhead Books, New York, 2009) are în vedere cartea „înţeleasă de autorul, editorul şi cititorul ei ca fiind o relatare a unor fapte din viaţa lui". Yagoda nu-şi propune să tranşeze disputa dintre cei ce iubesc ficţiunea şi amatorii de povestiri „adevărate". Cele două formate literare au ajuns dealtfel să se întrepătrundă atât de strâns încât de multe ori este greu să distingi unde se termină unul şi începe celălalt. Nu trece însă cu vederea amestecul de realitate şi închipuire din scrierile a căror exactitudine este viciată de năzuinţa autorilor de a-şi polei imaginea şi de alte la fel de lumeşti porniri sau scăderi, aplaudând în schimb modelul autoironic introdus de Mark Twain.

Exasperat, parcă, de obraznica pătrundere a animalelor mici pe un teren rezervat bipezilor, începe înşiruirea cu memoriile atribuite lui Marley (da, Eu şi Marley; viaţă şi iubire cu cel mai rău câine din lume, de John Grogan, bestseller-ul anului 2005, ar merita o cronică în acest spaţiu) şi continuă cu alte autobiografii canine, pisiceşti şi chiar păsăreşti (îmi mărturisesc vina de a fi contribuit la extravaganţa ridiculizată de el atunci când am tradus Tombuctu, un roman de nota zece de Paul Auster). Microbul pare să fi infestat toate mediile, nici o z