Pentru a intra în „atmosfera lăuntrică“ a poetului Mircea Ivănescu, este necesară o lectură integrală a volumelor sale de versuri. De cîţiva ani, poetul trăieşte la Sibiu într-o tăcere desăvîrşită. Vreme de aproape două ceasuri, Mircea Ivănescu a ales să rupă această tăcere. Cînd aţi început să scrieţi poezie? Vă mai aduceţi aminte primul poem? Şi cum e să debutezi la 37 de ani? E trist. Nu, nu-mi aduc aminte. În primul rînd, trebuie făcute nişte distingo-uri, adică eu le-aş face. Nu cred c-am scris poezie. Mi se părea o calitate să reuşeşti să scrii poezii. Eu mă lăudam că pot turna în versuri de bronz orice formulări, dar asta se chema, din punctul meu de vedere, versificare. Nu cred c-am scris. Am avut, să zicem, avantajul de a locui în copilărie în aceeaşi casă cu o persoană, pe vremea aceea era adolescent, un tînăr care avea ambiţia asta de a deveni scriitor şi se forma în sensul ăsta. Era vorba de Emil Ivănescu. Era elev la un liceu cu oarecare prestigiu pe vremea aceea, la Spiru Haret, care avea şi o revistă lunară. Şi ştiu că frate-miu scria la revista aia. Revistă despre care am auzit acuma, ulterior, că avea un anumit prestigiu în epocă. Au scris acolo Dinu Pillat, care era coleg de clasă cu frate-miu, şi scriitorul care a fost cunoscut mai tîrziu cu numele de Alexandru Vona. Anterior, ştiu că învăţaseră acolo Noica, Paleologu bătrînul. Avea o oarecare rezonanţă. Dar s-a întîmplat că frate-miu şi-a manifestat vocaţia asta timp de cîţiva ani, destul de intens, din punctul meu de vedere foarte reuşit. Adică ce scria el mi se părea literatură cu adevărat importantă. La vremea respectivă, nu s-a publicat, era şi război. Pe urmă, el a murit foarte tînăr şi în împrejurări mai speciale, şi astea au determinat în restul familiei o atitudine foarte pronunţată, o aversiune faţă de cariera de scriitor. Adică echivalau producerea de literatură cu un rău neneces