Dragostea din filme are darul de a ne emoţiona mai mult decât o fac poveştile din viaţa reală. Este firesc, dacă ne gândim că actorii arată altfel, povestea de pe ecran conţine doar elementele importante (nu şi seria de detalii care apare în viaţa cotidiană), şi mai este şi regizată.

Însă cele mai emoţionante iubiri cinematografice, pentru mine cel puţin, sunt cele care au un corespondent în viaţa reală. Mă pot uita cu infinită plăcere la toate versiunile Jane Eyre sau Mândrie sau prejudecată (de pildă), dar niciodată n-am să refuz să văd filme precum Remember Me. Evident, personajele sunt imaginate. Povestea lor însă s-ar putea spune într-o mie de versiuni valabile pentru aceeaşi metropolă, pentru aceeaşi perioadă de timp, dar pentru oameni diferiţi. Tyler şi Ally sunt, într-un fel sau altul, toţi îndrăgostiţii ale căror vise sunt distruse de moarte.

M-am întrebat, şi probabil nu am fost singura, de ce a fost ales acest titlu. Mi-am imaginat că o despărţire obişnuită va fi motivul. Tristă, dureroasă, dar aproape normală la 20 de ani. Eram curioasă doar a cui va fi vina şi care va fi pretextul. Am remarcat reacţia de surpriză a sălii atunci când, în sfârşit, am înţeles de ce, după o asemenea poveste de iubire n-au mai rămas decât un panda gigant de pluş în dormitorul unei fete, un caiet rătăcit în cenuşa unui simbol american (caiet în care un tânăr frumos, sensibil şi rebel îşi scria gândurile despre viaţă), lacrimi în ochii prietenilor şi regretele infinite ale tatălui. Fiecare tânăr care moare pe neaşteptate are o poveste proprie la fel de emoţionantă. Şi deloc întâmplătoare alegerea New York-ului, oraşul cu mii de cafenele, dar fiecare preferata altcuiva, oraşul cu o istorie recentă atât de tragică, oraşul care nu doarme niciodată. Filmul merită văzut, măcar pentru a mai afla o dată că viaţa merită trăită şi că este cu adevărat minunat să ne bucurăm