Deşi trecem printr-o criză economică cu consecinţe sociale şi politice greu de anticipat, deşi se anunţă mişcări sociale şi greve de amploare, deşi nemulţumiri de tot felul se amplifică, iar precaritatea atinge din ce în ce mai multe familii, deşi, la nivel global, modelul socioeconomic care a făcut toate acestea posibile este pus sub semnul întrebării, unii politicieni insistă ca prioritatea absolută în România anului de graţie 2010 să fie modificarea Constituţiei. Şi asta, chiar dacă - ori poate tocmai din această cauză - nu sunt întrunite condiţiile politice pentru o reformă constituţională structurată.

Forţarea „reformei", în fond, încă un exerciţiu de marketing politic, se revendică de la plebiscitul - care însă continuă să fie prezentat ca referendum - organizat în noiembrie 2009 pentru a sprijini campania prezidenţială a lui Traian Băsescu. Sub această pavăză politică, reforma de dragul reformei, fără vreun interes pentru stabilirea celui mai larg consens posibil, este practicată pe toată linia, de la transformarea învăţământului într-o anexă a pieţei la recalibrarea investigării comunismului dinspre elucidarea crimelor Securităţii la abuzurile iliescienismului. Pentru aceasta, „experţii", deloc neutri din punct de vedere politic şi ideologic, încearcă să-şi transforme obsesiile în decizii politice cu impact asupra întregii societăţi. Ca deţinători unici ai adevărului, aceştia au pornit cruciada împotriva democraţiei consociative, prea socială şi prea civică.

Deşi sunt de multe ori contra curentului şi a epocii, deşi cred aproape religios în rolul corector al pieţei şi nu au dubii în privinţa capitalismului de cazinou, căruia vor să-i subordoneze totul, de la servicii sociale şi pensii la educaţie şi sănătate publică şi de la justiţie la politică, „experţii" nu se feresc să folosească reforma constituţională ca argument al „modernităţii" poziţiilor