Prejudecata acestui interviu: mergi cu inima strînsă la o întîlnire cu un celebru român stabilit la Paris în 1968, care a lansat, înainte de plecarea în Franţa, o carte despre Ion Barbu – Ion Barbu,. Cosmologia „Jocului secund“, care a lucrat ca fizician în mari universităţi ale lumii şi care se ocupă, de peste 20 de ani, de transdisciplinaritate. Eşti copleşit? Eşti strivit? Mi-a plăcut şi m-a incitat ideea de transdisciplinaritate, pedagogia aceasta de a învăţa, de a te forma, atent la toate orizonturile lumii, pe care a dezvoltat-o Basarab Nicolescu în cărţile şi conferinţele sale. Dar mi-au plăcut şi punctele de inflexiune din opera sa, acele Teoreme poetice. A fost şi momentul 19 noiembrie 1989, cînd lui Basarab Nicolescu i s-a întîmplat un fapt uluitor, care l-a călăuzit pe mai departe. Aşa că un asemenea om n-are cum să te copleşească şi să te strivească. Dimpotrivă, cred că prin această întîlnire s-au pus în mişcare mai multe energii. Sper ca aceste energii creative să ajungă şi la cititori. Toate cărţile dumneavoastră sînt traduse în româneşte, unele au o a doua şi o a treia ediţie: Noi, particula şi lumea, Rădăcinile libertăţii, Trandisciplinaritatea. Manifest, Teoreme poetice, Ştiinţa, sensul şi evoluţia – Eseu asupra lui Jakob Böhme. În afară de cărţi, sînteţi prezent în România, faceţi dese călătorii aici, aveţi întîlniri ştiinţifice. Cum s-a produs reîntoarcerea în România şi de ce aţi revenit? Am revenit acasă. Întrebarea are răspunsul imediat: România este locul naşterii mele, locul copilăriei mele, locul multor lucruri care au constituit subconştientul meu. Am revenit în 1993, după 25 de ani de absenţă. De ce aţi revenit? Din bucurie. Doream să regăsesc o ţară liberă. La prima vizită, am fost dezamăgit, vedeam oameni cu privirile în pămînt, oameni trişti, oameni obsedaţi de lucrurile de fiecare zi. Mă aşteptam la o explozie de bucurie, de dem