Dicţionarele româneşti de limbă definesc festivalul ca o manifestare artistică desfăşurată periodic, intr-un cadru sărbătoresc, şi ii indică drept etimon fr. festival. (Dicţionarul de neologisme, ediţia din 1986, avansează, eronat, pe lângă franceză, şi engl. şi it. festival. In italiană insă festivalul e festivale, iar sursa engleză, după cum vom vedea, ar putea fi invocată, insă numai după 1990 şi, in orice caz, cu un sens lărgit, care ar fi trebuit consemnat.)

Pentru franceză, festivalul e un cuvânt bumerang (dat cu imprumut altei limbi şi luat de acolo inapoi, imbogăţit). Derivat din latinescul festivus "sărbătoresc, vesel" (din familia lui festum "zi de sărbătoare"), vechiul francez a intrat in engleză, unde a fost folosit mai intâi ca adjectiv şi, de pe la 1600, ca substantiv, cu sensul de "sărbătoare". Pe vremea aceea sacrul nu fusese profanat şi sărbătorile erau, evident, religioase, marcând un calendar mai armonios legat de mersul anotimpurilor şi de ciclurile naturii. După ce s-au modernizat (bulucindu-se in oraşe şi incepând să trăiască in ritmul monoton al industriei), oamenii au mimat o vreme viaţa conformă marilor cicluri, ţinând vechile sărbători, tot mai golite insă de conţinut in deşertul fabricii şi al cetăţii industriale. Şi atunci a trebuit să se inventeze noi sărbători, care nu aveau in comun cu cele vechi decât ciclicitatea, festivismul şi năzuinţa de desprindere din contingent. Aşa s-au născut festivalurile, sărbătoririle artistice ori culturale - muzicale, teatrale ori, ceva mai inspre noi şi cu o irepresibilă putere de iradiere, cinematografice. Acesta este momentul in care engl. festival s-a intors in franceză (şi din franceză a intrat in română, cu sensurile consemnate in dicţionarele noastre). Festivalurile au continuat să "evolueze", pierzându-şi incet-incet şi caracterul ceremonial şi limitându-se doar la a fi manifestări perio