Bucureştii nu au identitate, nu au o cultură sau o mitologie proprie şi nici măcar nu sunt un oraş, ci un sat mare plin de blocuri locuite de oameni care se urăsc între ei. Asemenea descrieri au fost repetate, în ultimii ani, de arhitecţi, istorici, scriitori şi intelectuali de tot felul, de fiecare dată când au fost invitaţi să-şi dea cu părerea despre oraşul în care trăiesc.

În ultima vreme, o mână de oameni s-a apucat să construiască de la zero ceea ce a fost distrus de mai multe ori de regimurile care au trecut pe deasupra oraşului: bucureşteanul. Nu au făcut asta prin milioane investite în campanii sau în brandul oraşului, ci prin bloguri luate pe gratis şi hrănite ani la rândul cu subiecte vechi şi noi.

Internetul i-a strâns laolaltă şi le-a oferit un public. Aşa au ieşit la înaintare pasionaţii de arhitectură, nostalgicii după interbelic, fotografii şi artiştii dornici să reinterpreteze artistic oraşul. Adică să se joace cu el.

Explorare urbană

În 2005, un tânăr absolvent de studii culturale europene s-a apucat să umble prin curţile fabricilor, prin cartiere muncitoreşti sau comune din jurul Bucureştilor şi să facă poze la turnuri de apă. Apoi se întorcea acasă şi le punea pe towerspotting.blogspot.com. Oricât s-a chinuit Ionuţ Cioană să-şi justifice gestul prin explicaţii savante despre arhitectura industrială şi rolul turnurilor în conştiinţa colectivă, ideea lui tot picată din cer părea. Doar nu eram în Anglia, unde lumea face cluburi până şi pentru mersul pe jos. Cu timpul însă, tinerii care făceau graffiti au început să-şi documenteze expediţiile prin oraş şi urmele lăsate pe ziduri, arătând că Bucureştiul mohorât şi mizerabil poate fi şi interesant.

Oraşul pe care iubim să-l urâm

Aşa a apărut blogul Bükresh, în care Cioană, Vlad Nancă şi alţi artişti întorceau oraşul pe toate feţele lui artistice: „Ne plac gra