În 15 şi 16 martie curent, Europa s-a întors asupra cazului Greciei. Dar, de fapt, s-a întors mai ales asupra ei-însăşi. Prim-ministrul grec, Georgios Papandreu, i-a făcut de fapt un mare serviciu, accelerând înaintarea spre o adevărată uniune economică. După ce şi-a condus ţara să adopte un plan de austeritate dintre cele mai drastice, el s-a lansat la atac asupra acestor financiari care speculează împotriva euro-ului. Şi a pus Uniunea Europeană în faţa responsabilităţilor ei, anunţând că, dacă nu-şi îndeplineşte partea ei de contract, şi anume de a sprijini Grecia în adversitate, aceasta va apela la Fondul Monetar Internaţional (FMI). Ceea ce ar confirma, din punct de vedere internaţional, slăbiciunea monedei unice, scrie El Pais, citat de presseurop.eu.
Din acel moment dezbaterea publică a luat o întorsătură neaşteptată. Nu se mai subliniază pericolul grecesc (care a fost exagerat: economia ei este numai 0,3% din zona euro), ci necesitatea unui răspuns european. Se aruncă tot felul de propuneri de soluţii posibile, pentru cazul foarte probabil în care Grecia ar avea nevoie de ajutor pentru a evita licitaţia excesivă a emisiunilor de datorie, care poate duce la o incapacitate de plată.
O comoară de război comună pentru a acţiona rapid
Problema Greciei nu este numai internă, ci priveşte şi moneda euro. Mai mult decât oricând, este important să fie consolidate mecanismele de uniune monetară şi să ne orientăm spre o uniune economică cu caracter obligatoriu, şi nu doar de voluntariat. Printre aceste mecanisme, permanente şi preventive, ar trebui să se numere un fond de urgenţă permiţând o repunere pe roţi a ţărilor cu probleme. Un astfel de fond ar fi supus unor condiţii de acces stricte (pentru a evita orice tentaţie de laxism şi proastă gestionare), dar clare şi universale.
În mod logic, acest fond ar trebui să fie finanţat de bugetul comun:
