A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată un preot ortodox pe nume Nicolae Gherman. Era paroh în satul Rohia, Maramureş, şi avea zece copii. Îşi iubea toţi pruncii la fel de mult, dar parcă mica Anuţa îi era mai aproape de suflet. De altfel, o şi botezase după numele mamei lui. Ori de câte ori mergea la târg şi venea acasă, preotul îi aducea Anuţei ba un fruct, ba ceva dulce, fără ca ceilalţi copii să se supere din cauza asta.

Când a ajuns la vârsta de zece ani, Anuţa s-a îmbolnăvit de dizenterie şi a murit. Era în 15 noiembrie 1922. Durerea părintelui Gherman a fost nesfârşită şi părea că nimic nu-i va mai putea aduce zâmbetul pe faţă. Într-o noapte, însă, preotul a visat-o pe copilă spunându-i că nu-şi va găsi liniştea până el nu va face “o casă Maicii Domnului”. I-a indicat şi locul: în pădurea de pe dealul viei.

Preotul nu a spus despre visul ăsta decât soţiei, care nu l-a prea încurajat în acest sens. Nu erau oameni cu stare şi nu aveau bani pentru ridicat biserici sau mănăstiri, aşa că e de înţeles reţinerea femeii. După o vreme, însă, visul s-a repetat. Şi, în acelaşi timp, s-a întâmplat ceva ciudat.

Exista în Rohia o femeie bătrână care fusese, la un moment dat, în moarte clinică timp de trei zile. S-a trezit înainte de fi îngropată, dar pentru sătenii din acele vremuri, care nu auziseră de moarte clinică, acest fapt era un miracol. Unde mai pui că, după această experienţă, femeia mergea uneori pe la oameni şi le spunea tot felul de lucruri pe care numai ei şi Dumnezeu le putea şti.

Aşa se face că, într-una din zile, femeia a venit acasă la preotul Gherman, s-a uitat la el şi i-a zis: “Să faci, părinte, ce te-a rugat Anuţa în vis”. Au fost un şoc pentru preot cuvintele astea pentru că, după cum am zis, doar el şi soţia lui ştiau visul în cauză. Şi atunci s-a hotărât să construiască mănăstirea.

S-a