Azi am fluierat admirativ, la vizionarea filmului lui Florin Şerban (“Eu când vreau să fluier, fluier”). Nu ştiu dacă i-am mai văzut pe cei doi actori din rolurile principale Ada Condeescu şi mai ales George Piştereanu dar pe Mihai Constantin l-am plăcut mereu (şi la teatru) iar deţinuţii implicaţi în tot proiectul (din penitenciarul Craiova şi penitenciarul Tichileşti) au fost şi ei foarte buni.
Nu sunt în general foarte impresionată de filmele româneşti pentru că majoritatea (de după 89) au tendinţa de a dramatiza lucrurile până la punctul în care nu mai vreau nimic altceva decât să văd primul film american comercial curat, care-mi iese în cale, fără să mă mai întorc din drum.
N-am mers la vizionare nici pentru premiile câştigate de “Eu când vreau să fluier….” nu m-au impresionat, deşi ştiu că nu e tocmai uşor să câştigi marele premiu al juriului la festivalul de la Berlin şi apoi şi trofeul Alfred Bauer pentru contribuţie artistică inovatoare.
M-a impresionat însă filmul în sine, povestea şi actorii şi cred că merită văzut şi revăzut măcar pentru că vorbeşte şi despre altceva decât Revoluţie, avorturi şi securişti.
Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Azi am fluierat admirativ, la vizionarea filmului lui Florin Şerban (“Eu când vreau să fluier, fluier”). Nu ştiu dacă i-am mai văzut pe cei doi actori din rolurile principale Ada Condeescu şi mai ales George Piştereanu dar pe Mihai Constantin l-am plăcut mereu (şi la teatru) iar deţinuţii implicaţi în tot proiectul (din penitenciarul Craiova şi penitenciarul Tichileşti) au fost şi ei foarte buni.
Nu sunt în general foarte impresionată de filmele româneşti pentru că majoritatea (de după 89) au tendinţa de a dramatiza lucrurile până la punctul în care nu mai vreau nimic altceva decât să văd primul film american comercial curat, care-mi iese în cale, fără să mă mai întorc din drum.