Desi in copilarie a visat sa ajunga aviator, soarta l-a tinut la sol, pe o scena de teatru. Dar sa zboare n-a renuntat. Fiecare rol pe care il face e o lansare temerara spre inaltimi. Talent de varf al scenei si filmului romanesc, Serban Ionescu e calator pe orbite solare
Uniforma cu eghileti
- Orice performanta incepe cu un debut. Momentul magic cand fluturele iese din crisalida si porneste sa zboare. Pe tine aripile te-au purtat catre teatru. Mai tii minte cum a fost primul zbor?
- De mic am fost o persoana emotiva, dar, paradoxal, cu un mare talent de a ma impune in jocurile cu ceilalti copii. Aveam stofa de lider. Acasa, la Corabia, acolo unde m-am nascut, apoi in Caracal, Brasov si pe unde-am mai copilarit, urmandu-l pe tata, care era pilot de vanatoare, treceam rapid la carma jocurilor pe care, adesea, le si inventam. Acum, ma gandesc ca poate incercam sa ma vindec in felul asta de aceasta emotivitate nativa. Erau jocuri cu tenta artistica, jocuri cu personaje si cu spectacole. Ne jucam de-a circul, de-a clovnii, dansam, cantam aproape la orice: la frunza, la solz de peste, exersand inconstient dezinhibarea, iar eu imi educam timiditatea. De aici si pana in clasa a XI-a, lucrurile s-au mai complicat. O data pe an, in octombrie, veneam cu scoala in Bucuresti, in vizita pe la diverse targuri economice si industriale. Uneori, mai scapam si pe la teatre. Asa am vazut la Comedia sau la Bulandra cateva spectacole foarte bune, care s-au adaugat la filmele pe care le devoram la cinemateca din Brasov. Asa mi s-a nazarit ideea cu actoria, desi nu abandonasem inca dorinta de a-i calca pe urme tatei si de a deveni, la randul meu, pilot de aviatie. Dar atractia catre teatru a prins teren. Noi, eu si prietenii mei, am preferat sa "golanim" altfel decat o fac majoritatea tinerilor de azi. La 17-18 ani, in loc sa intepenim in fata jocurilor de
