Am avut şansa unei călătorii alături de Ioan Alexandru, o croazieră pe Dunăre de la Budapesta la Passau, şi zece nopţi am dormit sub acoperişul aceleiaşi corăbii. Ziua, cînd pluteam, Ioan Alexandru desena pe un carneţel toate turlele bisericilor pe care le vedeam de pe vas. Am avut, atunci, prilejul să legăm cîteva dialoguri, stînd pe punte. Era un om clar luminat pe dinăuntru, care-şi arăta lumina şi în afara fiinţei sale. Era un purtător de lumină.

În amintirea acelei călătorii vă ofer o poezie din perioada în care poetul semna Ion Alexandru:

Omul

Cu omul din spatele meu

ducem împreună o uşă – lemnul din care-i

închipuită brutal e ud şi greu de zgîriat.

Ca şi cum toate bătăliile absurde ale lumii

cu cai, săgeţi şi coifuri ar fi avut nemijlocit

loc pe întinsurile ei.

Cîmpia mucedă ne hărţuie din urmă.

Sîntem în zori şi coborîm o pantă.

Azi-noapte a plouat şi lunecă

pămîntul sub călcîie.

Cămăşile albe umflate de vînt -

parcă ducem un mort printre valuri

de grîu nemişcat. Omul ar trebui

să fie în faţă. E mai înalt şi

panta coborînd-o toată greutatea

a năvălit pe mine şi mi se umflă

venele la gît şi-aş vrea grozav

să trag o înjurătură. Cine eşti, omule?

Cînd alunec eu, omul din spate

rîde cu gura lui de roată dărîmată.

Cînd lunecă el, eu aproape mă prăbuşesc

de n-ar fi uşa, gunoi de lemn,

un fel de echilibru.

Mergem încet spre cine ştie unde.

Cînd trecem

pe la-ncrucişări de uliţi,

ne scoatem pălăriile tăcuţi

şi ascultăm – plesneşte soarta lumii.

Apoi nu-l mai întreb; ştiu eu pe unde

să apuc şi printre pomi înguşti

înclinăm uşa ca să putem pătrunde

mai departe. Cad picuri mari de

ploaie de pe frunze cum le clintim

crengile-n mers

şi reci îi simt sub