Cand a bubuit soarele
Rosu Florin Dorin locuieste in marginea altei lumi: satul Manastirea Gura Humorului. Ceea ce se intampla in lumea noastra, asa cum o stim, ajunge la el ca un ecou indepartat, ca o amintire vaga. Casa lui are 104 ani! Este exact sub muntii ce inconjoara Manastirea Gura Humorului. Dar pe taranul bucovinean pare a nu-l interesa ceea ce este dincolo de munti, ca si cum lumea se termina odata cu gradina din dosul casei. Sta cu spatele la munti si privirea spre lume. Se apropie de gard si aud cum zapada scartaie sub bocancii lui vechi, la fiecare pas. Una din legile locului pare a fi linistea incremenita a lumii. Zvarcoleala oraselor, zbuciumul si viermuiala strazilor asfaltate, claxoanele din intersectiile blocate nu ajung pana aici. O bariera invizibila le opreste in aer. Nu pot patrunde in acest teritoriu.
Rosu Florin se apropie cu mersul lui, un pic adus de spate. De sub ilicul de lana impletit se vede o bluza rosie. Caciula ruseasca veche are urechile prinse deasupra, cu un ac de siguranta mare si ruginit.
"Pamantu' era molcut", isi incepe Florin povestea, care este, de fapt, povestea casei sale. Apoi face o pauza lunga, lasand amintirile sa se intoarca. Aerul e curat, subtire. Simti mirosul acestor ultime zapezi din Bucovina. Turturii translucizi, ca niste cristale crescute miraculos la streasina caselor, picura stins. Un caine spune ceva in sat, un altul ii raspunde sub un deal, aproape de padure. Cineva taie lemne si aerul vibreaza la fiecare lovitura de topor. Daca inchizi ochii, poti simti mirosul lemnului despicat. Forfota ulitelor e amortita inca de iarna. E pierduta prin curtile mari, inabusita in grajdurile de lemn inca pline de fan. Cateodata, o adiere aduce mirosul florilor de asta vara, ce se amesteca cu mirosul rece si pur al zapezii de la picioare, de pe dealuri, de pe case. Ai vrea sa sugi turturii, asa cum fa
