”Un președinte bețiv/ un premier pitic/ o opoziție coruptă/ și Parlament de nimic/ caricatura unei nații…” Astfel sună varianta upgradată a piesei ”Folclor” a celor de la Luna Amară. Aseară am ascultat pentru prima dată live noua versiune, într-un concert dintr-un pub clujean. E sinteza perfectă a săptămânii care se apropie de final, o săptămână bulversată până la îngrețoșare de stenogramele din cazul Voicu.

La trezire, am încercat să analizez, pe cât se poate la rece, dincolo de indignarea primară, imaginea României, așa cum reiese din acest dosar. Ce avem, ce ni se relevă din înregistrările DNA? Un Stat în care afacerile se desfășoară prin interpuși, având grijă ca profitul să ajungă în buzunarele cui trebuie, în care deciziile Justiției sunt luate la telefon, în care ”dreptatea” e de partea celor care dau mai mult, de partea ”cocotelor” care au cunoștințe mai bine plasate. În care sensurile cuvintelor sunt terfelite, pentru a păstra iluzia de legitimitate a intervențiilor de putere, până când habar nu mai ai ce e negru, ce e alb ori dacă mai există gri.

Nu, n-aș merge mai departe cu descrierea pentru că aș risca să mă enervez iar. Și nu mi-am propus asta într-o dimineață de sâmbătă. Dacă ar fi să însă să-i dau o definiție acestui sistem, i-aș spune Statul Suveică.

Ce este suveica? Acea piesă de lemn, de formă lunguiață, a războiului de țesut, care se strecoară cu rapiditate și agilitate printre firele urzelii, trăgând după ea firul de bătătură. Pentru a supraviețui într-un asemenea sistem, e necesar să-ți găsești o suveică și să te agăți de firul din urma ei. Desigur, pentru a ți se permite să te prinzi de fir, e necesar să cotizezi. Și cu fiecare cotizație, suveica-locomotivă devine mai mare, mai puternică, mai grasă, viteza ei crește. Iar cei care se țin de fir nu mai au cum să-și dea drumul, pentru că, la viteza atinsă, riscă să se dezintegr