În urmă cu ceva timp, după un accident, am fost adus de un taxi la unul dintre cele mai mari spitale de urgenţă din Capitală.

Cu piciorul stâng umflat cât un butuc, incapabil să ating pământul din pricina durerilor, am fost instalat pe un scaun la un metru distanţă de uşile de sticlă de la intrarea în camera de gardă. Şoferul taximetrului a anunţat recepţia că este nevoie de un brancardier cu un cărucior, după care şi-a văzut de treabă.

Deşi în jurul meu roiau ambulanţe, paramedici şi brancardieri, nimeni nu sesiza faptul că un om care are nevoie de ajutor stă pe un scaun în faţa intrării. Doar de la un difuzor, o voce feminină plictisită repeta monoton: „Un brancardier să se prezinte la intrarea de la camera de gardă". Aveam două posibilităţi: fie să încep să ţopăi într-un picior până la unul dintre cabinetele de gardă - ceea ce s-ar fi terminat destul de prost, având în vedere că nu aveam niciun punct de sprijin, fie să sun un prieten care lucra în spital.

Evident, mi-am sunat prietenul. După câteva minute de la telefonul magic, o maşinărie întreagă s-a pus în mişcare. Un brancardier şugubăţ a apărut ca prin farmec, iar în următoarele câteva minute am fost consultat, radiografiat şi tratat.

Secvenţa a doua. În aeroportul cât un oraş din Frankfurt, un tânăr funcţionar german, extrem de amabil şi dornic să afle cât mai multe despre România, îmi face ceck-in-ul pentru îmbarcarea în avionul care avea să mă ducă la Bucureşti. Spre sfârşitul conversaţiei, fără ca eu să-i cer nimic, omul mă întreabă franc: „Până la poarta de îmbarcare sunt câteva sute de metri şi văd că aveţi probleme cu piciorul. Vreţi să vă chem un vehicul electric pentru transport care să vă ducă până acolo?"

Din difuzoarele aeroportului nu se auzea nicio voce care să ceară un vehicul electric la poarta de îmbarcare...