Există dovezi aproape științifice că muzica clasică nu e făcută pentru orice primată care își ia aere culturale. Cea mai vie dovadă sunt eu. Sunt însă și dovezi că acele primate se pot încăpățâna la nesfârșit să asculte așa ceva. O dovadă vie sunt tot eu.

textul de săptămîna asta din money express

Povestea a început, cum a fost în cazul multora din generația mea, cu Iosif Sava. L‑am remarcat înainte de ’89 nu grație muzicii, ci faptului că avea ceva dintr‑un clovn pedagogic: gesticula, traducea în vorbe muzica aia mare, foooarte maaare, cum îi plăcea lui să‑i spună. În gura lui Sava, Bach era „baaachhh“, un soi de onomatopee cerească. Omulețul acela a amuzat copilul din mine. După ’90, când a căpătat o emisiune importantă în prime time, am și început să nu‑l mai plac: era plin studioul lui de copii genialoizi care cântau cam tot așa cum puteam și eu jongla cu mingea de fotbal, sec și la nesfârșit. Dar Sava a fost primul om care mi‑a comunicat ceva important: muzica aia foarte serioasă e făcută și pentru oameni ca mine.

Am început să mă încăpățânez să ascult muzica clasică din cauza unor cărți. Thomas Mann și niște filozofi care îi tot trăgeau cu muzica în stânga și în dreapta, punkerul de Nietzsche inclusiv. În plus, poate nu vă amintiți că pe tarabele de casete cu Nirvana și Depeche Mode erau, întotdeauna, și niște clasici precum Ceaikovski, ­Rachmaninov sau Schubert. Nemernicii de scriitori m‑au împins chiar către dodecafonism și tot felul de alte minunății.

Mahler era favoritul meu pentru că îl lăudase Camus, parcă. Oricât m‑am chinuit pe căi livrești (cărți despre muzicieni, compozitori), nu am reușit vreodată să ascult muzica clasică altfel decât cu o sinceră și uimită ureche de tractorist. Orice tip normal s‑ar fi lăsat. La mine abia începea.

Odată cu televiziunea prin cablu au apărut și posturile specializate (unele italiene