Am fost dintotdeauna cei mai mulţi, generaţia cea mai numeroasă a tuturor timpurilor. Poate de aceea şi viaţa noastră a fost dintotdeauna altfel. Altfel decât a generaţiilor dinaintea noastră, dar şi a celor de după.
Unii, poate, ne-am fi născut oricum, alţii, poate, am fost copii nedoriţi sau am fi fost doriţi dar nu la momentul acela. Indiferent însă de motivele pentru care am ajuns pe lumea aceasta, pe fruntea noastră, a tuturor, a fost lipită o etichetă încă din maternitate: decreţel. Da, noi suntem decreţeii, copii vruţi sau nevruţi, născuţi la ordin, după 1967.
Şi, pentru că am fost atât de mulţi, am avut întotdeauna o influenţă covârşitoare asupra tuturor celor din jur. Vrând-nevrând, am oferit locuri de muncă în exces; deh, cineva trebuia să ne educe, să ne îngrijească, să ne asigure cele necesare traiului! Pentru noi s-au construit şcoli, spitale, parcuri, blocuri. Le-am dat de lucru părinţilor, la propriu şi la figurat. Dar nu e vina noastră, Ceauşescu ne-a adus cu forţa pe lume, ca să-i salvăm poporul. Şi l-am salvat, dar cu ce preţ, doar noi ştim!
Am fost dintotdeauna generaţia de sacrificiu şi asta vom rămâne până la capăt. Am salvat naţia română de la pieire, iar acum avem "nobila" misiune de a salva sistemul de pensii. Pentru că, nu mai e un secret pentru nimeni, sistemul actual de pensii nu s-a prăbuşit doar pentru că existăm noi şi pentru că suntem mulţi. Dacă noi n-am fi fost, bunicii şi părinţii noştri ar fi fost de mult muritori de foame. Datorită nouă însă supravieţuiesc, mai greu sau mai uşor, iar un lucru e sigur: cât vom avea noi un loc de muncă, cât vom avea noi putere de muncă, poştaşul va bate la uşa lor.
Pentru noi însă, nu prea mai are cine să muncească. Noua generaţie nu e nici măcar la jumătate ca număr, şi oricum marele ei vis este acela de a emigra. Pe noi nu mai are cine să ne salveze. Când primilor
