E greu de înţeles ce-or fi găsit Iarina Demian şi Tudor Chirilă la cele trei texte. Cert e că sunt trei piese, dacă nu foarte proaste, atunci super-banale. Iar dacă o fi ceva de capul lor, în spectacol nu se vede. Prima piesă, „Preludiu şi Liebestod" de Terrence McNally, este monologul (interior) al unui dirijor. Mai exact, e vorba despre ce le trec prin cap acestuia şi altora (concertmaestru, soţie, solistă, admirator) în timpul desfăşurării unui concert. Şi aici faimosul dirijor din piesă bifează cam toate temele posibile: artă, iubire, familie, fani, societate, sex. E o amestecătură între clasica temă a artistului/omului neînţeles şi povestiri despre partide de sex. O amestecătură care ar putea să dea bine la liceeni. Mai ales că, la final, artistul neînţeles se sinucide.
„Problema", de A.R. Gurney Jr., a doua piesă, este istoria unui cuplu cu disfuncţionalităţi sexuale. E un fel de banc mai lung care n-ar fi fost chiar atât de rău dacă spectacolul ar fi reuşit să îi redea aspectul comic. Dar e tratat cu morga pe care regizoarea vrea să o imprime întregii montări. În felul acesta, i se refuză spectatorului ocazia ca măcar „să se râdă".
În ultima bucată, „Naomi în camera de zi", de Christopher Durang, mi-e foarte greu să zic ce se întâmplă. Să zicem că e o întâlnire dintre o mamă ţicnită, fiul ei, la rândul lui „sărit de pe fix", şi soţia acestuia din urmă. O întâlnire cu urlete şi deghizări. Mai mult n-am priceput.
Şi dacă alegerea tocmai a acestor piese e cel puţin ciudată, alăturarea lor în acelaşi spectacol chiar nu are nici un sens. Singurul motiv plauzibil e că, de ar fi fost montată una singură, spectacolul ar fi durat prea puţin.
În spectacol însă le uneşte ceva: tonul cu care sunt abordate. Regizoarea vrea să ne transmită că dincolo de glumiţele din text e ceva „serios". Le refuză textelor ceea ce ar fi putut salva spectac
