Încercând să rânduiesc lucruri dragi, am găsit deunăzi unul dintre cele mai frumoase şi neaşteptate daruri primite vreodată: fusul cu zurgălăi de la Moş Pupăză. În urmă cu câţiva ani treceam pentru prima oară dincolo de Munţii Gutâi pentru a vedea ce a mai rămas întreg din Maramureşul voievodal. Am lăsat în urmă locul în care râurile Iza şi Mara îşi amestecă apele şi am ajuns în satul Valea Stejarului, acasă la cioplitorul Pătru Godja, zis Pupăză. Aici am înţeles că relaţia unui om cu lemnul poate fi concretă, stabilă, organică. Poarta, casa, mobilierul, obiectele de uz casnic, toate sunt făcute şi decorate de mâna lui, spiritualizând astfel actul de creaţie şi realizând totodată un transfer din planul utilului în cel al esteticului. În plus, acasă la Moş Pupăză, dacă priveşti cu atenţie în jurul tău, descoperi întregul univers al simbolurilor noastre arhetipale.

"De la tata am învăţat cum să dau cu săcurea-n lemn, da' şi cum să mă feresc. De câte ori mă duc în pădure să tau un lemn, îmi fac cruce 'naintea lui şi îi promit că am să-l transform, că am să-l readuc la viaţă. Îs credincios lemnului. Nu m-o-nşelat niciodată. Io vorbesc prin lemn despre viaţă şi moarte celui care vrea să mă asculte." În atelierul meşterului, o troiţă aşteaptă să fie mântuită.

În curte, un trunchi de stejar nu ştie ce va fi să fie. O zi întreagă au curs poveştile şi fiecare poveste se încheia cu o pildă, fiecare pildă năştea un vers, fiecare vers vestea o hore. Spre asfinţit s-au încins strunele ceterii lui Ion Pop din Hoteni, iar strigăturile şi horile lui Moş Pupăză păreau că nu se mai termină niciodată. "La nuntă o zî şi o noapte nu strigam de două ori la fel. Strigăturile îs după cum îţi zâne gândul."

Cu texte satirice, de iubit şi de lăsat, spuse-n cel mai frumos grai, întrerupte de chiuituri scurte şi reluate cu şi mai mare patimă, strigăturile