Sa va explic. Cunosc un barbat care scrie atat de misto (nu porcarii despre politica, ci tot felul de lucruri, are un stilou de-mi vin roiuri de orgasme numa’cand il citesc nu alta) incat ne da multora lectii cu ochii inchisi (ai lui), gura astupata (a lui) si urechile acoperite (ale lui). Ar putea sa si taca, un om mai tanar ar avea ce sa fure de la el in materie de scris (in alte “materii” mai putin, e drept) fara nici un fel de problema.
De fapt, cunosc mai multi barbati care scriu misto, dar acesta are ceva special, in sensul ca e un soi mai rar din ‘jde puncte de vedere.(nu pot sa scriu din care, fiindca se supara pe urma si eu nu vreau asta, trebe’ sa tin cont de el)
Bun. Care-i treaba cu omul care scrie misto?
Ma umileste dom’ne! De cand m-am apucat sa scriu si eu mai de Doamne-Ajuta asa, si cand sunt mai multumita de cate-o incercare umila si modesta de text, hop, vine el si uite-asa ,nati-o asa, fara cuvinte, parca-mi zice “alo, duduia Dodo, hai mai lasa trabucul si treci la treaba serioasa daca vrei sa scrii, lasa gainariile alea care aduna 100 de comentarii” (hi, hi, am un tablou in fata chiar cu mutrita lui zicand asta, parca il si vad ).
Ma simt atat de mica si de pricajita cand citesc vreo spunere de-a lui (am stabilit deci: nu una politica, una despre rate care spun mac-mac, sa zicem) de-mi vine sa ma bag sub masa de rusine.
Cand citesc ceva scris de el care ma atinge, recunosc, mai nou, ma duc la laptop si accesez tot felul de site-uri si forumuri (intr-o maxima disperare chiar, parca sunt invartita cu cheia) care ma invata lucruri-trucuri sa fiu mai “profi-fofi” la scris. Caut idei noi, scotocesc dupa scriitori recunoscuti pentru nerv si imaginatie, ce mai, ma dau de-a berbeleacul sa aflu ce inseamna o scriitura buna (iar eu am asa putina experienta in domeniu! Sunt foarte, foarte la inceput, nici macar scoala de scris
