Am început acum ceva timp să mă uit mai atent la oamenii din jurul meu, la oamenii pe lângă care trec. Sunt trişti, îngânduraţi, răi, te îmbrâncesc, nu se mai uită pe unde merg.

Ştiu, suntem în “an de criză”. O să-mi spuneţi că sunt ipocrită şi că dacă eu n-am probleme şi încă mai pot zâmbi, alţii nu o mai pot face când au fost daţi afară de la serviciu şi banca le-a luat casa.

Dar eu voi merge totuşi mai departe şi voi spune că nu înţeleg de ce ne încăpăţânăm cu toţii să credem că pentru toate relele care ni se întâmplă zilele astea e „criza” de vină. Ce e criza dragii mei? Definiţi-o voi. Eu una ştiu că mi-a fost greu şi în alte vremi, eu ştiu că a trebuit să fac economii şi cu alte ocazii. Mai ştiu că eram mică şi i-am rupt sufletul tatălui meu rugându-l să mă ia cu el la plimbare şi promiţându-i că nu-i voi cere nimic din ce voi vedea în vitrine. Ştiu că „poşteam” o cola cu prietenii şi, fiindcă nu aveam bani să ne mai luăm încă una, stăteam cinci ore într-un bar la o masă cu sticla aproape goală. Îmi aduc aminte că mi-a fost ruşine când m-am împrumutat prima oară, dar chiar nu am mai avut bani să-mi cumpăr apă şi pâine până la salariul care venea abia peste două zile.

Nu suntem mereu pe val şi nici nu ar trebui să avem pretenţia să fim mereu pe val. Aşa e viaţa, cu bune şi cu rele.

Ce nu înţeleg e altceva. De ce ne împrumutăm de la bănci peste măsură? De ce ne întindem mai mult decât ne ţine plapuma? De ce dacă Gigel de la parter şi-a luat BMW trebuie să-mi iau şi eu?

Nu spun că e rău să ne dorim mai mult, să tindem către mai mult, dar nu e bine să tindem la mai mult atunci când nu ne ţin bretelele. Iar atunci când ne ţin, e bine să fim cumpătaţi, căci nu ştii niciodată când se va întoarce roata.

Nu aruncaţi cu pietre, e doar o părere şi nu cred că e un argument bun acela că „pensiile sunt mici, salariile sunt mici, e vai de ca