Pe mine, unul, mă distrează Ion Iliescu. Cum ne face el, drăgălaşul, „agenţi întârziaţi ai lui Ceauşescu"...
Seamănă cu un consătean de-al meu, care, atunci când îl vezi beat criţă, de nu se mai poate ridica din şanţ, îşi apără reputaţia cu tenacitate de coiot: „Io, beat? Hmmm... eşti nărod la cap. N-am mai băut nimic de la Sântămăria Mică".
Ion Iliescu nu are probleme cu băutura, ci cu măsluirea propriului trecut. Asta nu ne-ar afecta prea mult dacă nu ar include şi falsificarea istoriei noastre. La acest capitol, fostul preşedinte se comportă precum beţivul din şanţ. Îi arăţi dovada că a făcut aşa şi pe dincolea, iar el îţi zice că nu-i adevărat.
În zece zile, Ion Iliescu a avut cinci apariţii publice pe tema Revoluţiei - mai mult decât făcea de obicei în zece ani. Asta înseamnă că am călcat pe muşuroiul de furnici. L-am nimerit în toată splendoarea tălpii de bocanc. Şi am apăsat temeinic, perseverent, vreme de câteva luni. E inadmisibil aşa ceva, tovarăşi!
Pesemne că anul trecut a îndurat cu stoicism, fiind încredinţat că trebuie să suporte până pe 22-23-24 decembrie şi... gata! Poate răsufla uşurat un an, cinci sau zece, până când apropierea lunii decembrie le dă iarăşi idei unora obişnuiţi să „dezgroape morţi".
Serialul „Adevărul" + „Naşul" a început pe la jumătatea lui octombrie şi s-a încheiat, previzibil, înainte de Crăciun. Numai că, surpriză: el a fost reluat la scurt timp, suficient pentru a documenta alte nenorociri şi complicităţi de la Revoluţie.
Acum, moara macină în foc continuu. Şapte zile din şapte în „Adevărul", de luni până joi la „Naşul". Avem încă multe de scris şi de spus. Istoria se scrie sub ochii noştri, iar Ion Iliescu nu mai poate opri curgerea ei, aşa cum a făcut-o atâta amar de vreme.
Mi-ar fi plăcut să mai fie în viaţă generalul Militaru şi Silviu Brucan. Am fi avut multe să-i întrebăm. Iar pe cel
