Mă număr printre cei care şi-au exprimat public şi în repetate rânduri convingerea că adoptarea monedei euro de către România are avantaje care depăşesc cu mult dezavantajele. Trecerea la euro presupune îndeplinirea unor criterii, definite în Tratatul de la Maastricht, care ar putea să pară constrângătoare pentru politicile economice naţionale: menţinerea unor deficite ale finanţelor publice mai mici de 3% din PIB, o da-torie publică ce nu trebuie să depăşească 60% din PIB, atingerea unui nivel al inflaţiei şi al dobânzilor comparabil cu al ţărilor europene cu cele mai bune performanţe în aceste domenii şi stabilitatea cursului de schimb pe termen mediu. Desigur, îndeplinirea acestor criterii presupune efort şi disciplină, însă, în ultimă instanţă, orice politică economică naţională responsabilă trebuie, cu sau fără criteriile de la Maastricht, să urmărească menţinerea unor echilibre macro-economice: cine îşi poate închipui că deficitele şi datoria publică pot fi mărite la nesfârşit şi cine mai bine decât noi cunoaşte efectele pernicioase ale inflaţiei cu care ne-am luptat timp de douăzeci de ani?

La încheierea unei conferinţe în care vorbisem şi despre adoptarea euro, un jurnalist m-a întrebat care ar fi totuşi avantajele adoptării euro pentru omul obişnuit, pentru „omul de pe stradă". Mi se întâmplă uneori să „nu fiu pe fază" şi în acest caz am vorbit ceva despre reducerea costurilor tranzacţiilor, formulare ce a concentrat discuţia pe costurile asociate schimbului valutar. Aceste costuri sunt, desigur, importante pentru toţi cei care sunt implicaţi în comerţul exterior sau care călătoresc în zona europeană. Dar pentru majoritatea populaţiei avantajul de departe cel mai important al trecerii la euro ar decurge din scăderea ratelor dobânzilor la credite. Întreprinderile ar putea să-şi finanţeze mai uşor proiectele de dezvoltare, iar gospodăriile ar