Așadar se ia una bucată de maestru al fantasticului: Tim Burton. Se adaugă cel mai sexy (zic admiratoarele) actor din lume: Johnny Depp. Totul pentru una din cele mai frumoase povești ale copilăriei: ”Alice în Țara Minunilor”, de Lewis Carroll. Și se mai caută și o frumoasă și ingenuă Alice: Mia Wasikowska. Nu se uită de câteva sute de milioane de dolari și, pe ultima sută de metri, de tehnologia 3D. Ce rezultă de aici? Unul dintre cele mai așteptate (dacă nu cel mai așteptat) filme ale anului 2010.

Primul efect: la box-office, ”Alice…” spulberă ”Avatar”. Mai departe? Mai departe nu prea există. Povestea se încheie aici. Pentru că e prima peliculă a lui Burton în care pare timorat, condiționat de povestea scrisă, complexat de fabulosul cărții. Nici nu știu ce m-a supărat mai tare. Interpretarea plată a Miei Wasikowska (căreia îi lipsește căldura care te face să empatizezi), animația prea conformistă (desenată parcă de niște studenți plictisiți, pentru o temă de seminar), forțarea formatului 3D (uite că 3D-ul nu se potrivește chiar la orice) ori liniaritatea și previzibilitatea poveștii. Pentru că nu poți ignora faptul că fiecare dintre cei care au citit cartea au în minte propria versiune. Și cât o fi el de nebun Pălărierul, cu un ochi mai sclipicios decât altul, tot nu mai are ce salva.

Așa, trăgând linie și adunând: tensiune ioc, umor pe alocuri, interpretare cu scăpări. Ar mai fi ceva de adăugat? Mda. Prietena cu care am fost la film a adormit pe la jumătate. E drept, am mers la ultima proiecție (de la ora 22.00) și venise după o zi (și săptămână) istovitoare. Și la fel de adevărat e că rolul unei povești e să te facă să adormi. La trezire am întrebat-o, însă, ce a visat. Nimic. Ei, asta e marea problemă.

Până la urmă rămân tot cu povestea lui Lewis Carroll. Așa cum mi-am imaginat-o eu. E o alegere subiectivă, știu. Nu trageți.

Așad