Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine feminismul mă oboseşte teribil. E dificil să fii tot timpul gata de luptă, să te aperi şi să combaţi prejudecăţile, clişeele legate de rolurile de gen şi concepţiile dubioase despre menirea femeii pe pămant. Şi pentru că problema nu se rezumă doar la nişte sterile discuţii teoretice, ci presupune „o luptă ideologică” care se poartă zi de zi, în relaţia cu celălalt, ajung adesea să regret că n-am preocupări mai puţin solicitante şi mă revolt în sinea mea că n-am şi eu altă menire în viaţa decât să apăr don quijoteşte nişte cauze ce, uneori, par pierdute.

La începtul anului acestuia am dat însă peste o conferinţă în cadru TED despre anatomia creierului şi despre cum cele două emisfere gândesc diferit, au preocupări diferite şi, mai mult decât atât, valorizează lucruri diferite. Oricât de ciudat ar părea, aceasta conferinţă mi-a oferit o doză considerabilă de optimism, căci îmi confirma unele intuiţii şi îmi punea la dispoziţie argumente noi legate de bipolariatea fundamentală a fiinţei umane.

Ce ştiam dinainte era ideea că toată lumea, indiferent de gen, îşi doreşte să fie asemenea celorlalţi şi în acelaşi timp să fie diferit(ă) de ei. Ce am aflat de la doamna Jill Bolte Taylor este că, deşi pare o contradictie, cele două emisfere ale creierului sunt obişnuite cu acest gen de conflict şi că face parte din buna funcţionare a creierului să descopere căi de reconciliere.

Există în fiecare din noi o parte care vrea să nu ieşim în evidenţă, să stăm sub normă, unde e cald şi bine, să ne adaptăm la mediul cultural, să ne ştim în ordine. O altă parte vrea ca noi să fim diferiţi de ceilalţi, vrea să sară în ochi, să scape de înseriere, să facă tot posibilul pentru cucerirea unicităţii şi deci a identităţii. Sunt două moduri de a privi realitatea, de a te raporta, la fel de diferite cum sunt animus şi anima pentru psihana