Cam de trei sferturi de an, Marius (Maghiaru’, cum îi ziceam la Cotidianul) pregăteşte o revistă. Eu, alături de alţi câţiva foşti din aceeaşi redacţie, l-am sprijinit cu încurajări de genul „hai mă, pe ninsoarea asta îţi trebuie ochelari de soare?”, „interesantă idee (?!)”, „presa e cam pe ducă, baciule ardelean”.
În fine, dacă am văzut că în ciuda cuvintelor noastre de bine el rămâne hotărât pe fixul lui, am luat şi eu o faţă serioasă, i-am zis: „sper să iasă” şi am scris un text. Gândul la rubrica mea dintr-o publicaţie suspendată în optimism mă amuza şi continuam să o numesc, cu drag, revista-imaginară-a-lui-Marius.
El, pe de altă parte, nu renunţa la idee şi vorbea despre Corso ca şi cum ar fi fost un personaj real. Layout, reclame, texte, promovare. Am început şi noi să ne îndoim: măi, revista asta chiar o să apară.
Ceea ce s-a şi întâmplat, spre uimirea burghezilor blazaţi: Corso, săptămânal de cultură urbană a apărut vineri, pe hârtie. E roşu portocaliu. Iar site-ul e pe drum.
Costi, unul dintre semnatari, zice aşa: „Sper să meargă, după atîtea veşti proaste din presa românească plină de falimente şi tăieri de salarii, vestea că A APĂRUT O REVISTĂ ar fi trebuit să fie peste tot în prima pagină”.
„Corso“ înseamnă promenadă media”, scrie Cosmeanu la primul număr. Revista lui a depăşit stadiul imaginar. Dar, cu toate acestea, are farmecul unui scenariu suprarealist.
PS: Rândurile de faţă vin după textul ăsta.
Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Cam de trei sferturi de an, Marius (Maghiaru’, cum îi ziceam la Cotidianul) pregăteşte o revistă. Eu, alături de alţi câţiva foşti din aceeaşi redacţie, l-am sprijinit cu încurajări de genul „hai mă, pe ninsoarea asta îţi trebuie ochelari de soare?”, „interesantă idee (?!)”, „presa e cam pe ducă, baciule ardelean”.
În fine, dacă am văzut că în ciuda cuvintelor noastre