Pentru că am văzut “Eu când vreau să fluier, fluier” şi merită. Săptămîna asta e premiera şi primele proiecţii. Duceţi-vă. E simplu, puternic şi e o capodoperă de casting. George Piştereanu e noul Brad Pitt român. Dragoş Bucur şi-a pierdut titlul. Glumesc, dar nu e de glumă. În filmul ăsta, personajele sînt totul, sînt toate figurile alea dure şi expresive de pe platou. Povestea nu m-a interesat prea mult, limbajul nu e nici el culmea naturaleţii, dar fabuloşi sînt toţi oamenii ăia acolo împreună. Trupa lui Florin Şerban e fabuloasă.
Înţeleg că au fost mulţi deţinuţi sau foşti deţinuţi folosiţi în film. Am tot încercat să le găsesc pe siteul oficial poveştile sau măcar numele. Sînt mai multe figuri (decît cei 10 zece actori anunţaţi pe site) care ţi se imprimă pe retină: unii cîntă, unii dansează, unii au o singură expresie prinsă în goana camerei, dar meritau pomeniţi şi pentru secunda aia în care au trecut prin cadru.
Piştereanu era în liceu cînd a jucat în film. E şocant contrastul dintre figura din film şi figura de vampir spilcuit de “Amurg” de acum. Puteţi vedea look-ul nou aici. E mare contrastul şi dintre educaţia lui, studiu de pian, corul Operei etc. şi băiatul rău din puşcărie. El e revelaţia. Şi personajul lui e revelaţia, ăla creat de scenarişti: tipul mândru, complet distrus de context care-şi găseşte resurse pentru un gest de libertate aparent stupid doar pentru a-şi salva fratele de un destin ca al său.
Replica filmului. Cînd studenta-inteligentă-care-studiază-mediul-penitenciar îl întrebă ce-i place să facă cel mai mult, răspunsul vine fabulos: “Mie-mi place să mănînc cel mai mult pizza.”
Eu zic că e de văzut. Nu e doar “alt film românesc”. E un film bun şi atît.
Sorinel Copilul de Aur este, odată cu filmul ăsta, noua mea pasiune muzicală (nu m-am lămurit încă dacă a fost prezent în film sau doar i s-a auzit voc
