Niciodată n-a fost mai departe senzaţionalismul imanent presei şi esenţa unei cărţi precum „Viaţa unui om singur” de Adrian Marino. Inclusiv eu am dat pasaje în premieră despre maimarii culturali ai zilei făcuţi praf în două rînduri în textul memorialistic al lui Marino. Poate n-am greşit, a fost la urma urmei o reclamă pentru carte. Numai că a fost ca atunci cînd dai un titlu fals pentru un text care e despre cu totul altceva. O formă de publicitate stupidă care i-ar putea face rău cărţii lui Marino, în cele din urmă. Ce urmează e un soi de mea culpa.

Avem multe exemple de jurnale, memorii în care deliciul a fost tocmai să gustăm formularea tranşantă de judecăţi la adresa contemporanilor, specifică textului intim. La Mircea Zaciu, cultura română colcăia exact aşa cum ne convenea, dar totul era relatat de o voce trist-megalomanică, trist-rudimentară. Vocea Monicăi Lovinescu din Jurnal e tot timpul vocea altora, e ce aude de la unul şi altul. La Adrian Marino, vocea dură a mizantropului respectă o lege a rafinamentului memorialistic extrem de greu de pus în aplicare: prima mare victimă e însuşi autorul. Rar am găsit om mai crud cu sine, mai neîndurător. A vrut să fie un analist al ideologiilor, al contextelor în care răbufnesc ideile şi s-a născut în cel mai prost moment pentru asta. L-a admirat pe Călinescu, deşi n-a vrut să fie vreodată ca el, dar s-a trezit că dacă nu-l adulează necondiţionat riscă să devină paria universitar. A vrut să facă teorie literară, dar fără să se lase sedus de structuralisme la modă a la Roland Barthes – şi cum ai putea să-i ceri unui om care a făcut puşcărie pentru credinţele sale de dreapta să se adapteze la mode de stînga? A pus în aplicare proiecte imense, enciclopedice şi toată puterea culturală, atestată instituţional sau politic, a luat ca pe o ofensă munca acestui tip fără catedră, fără job, fără nici o dorinţă de a se l