Au plecat să cucerească înălţimile. De la Craiova, un pic mai încolo de Metro, locul unde se antrenează de ani mulţi. Până în Argentina, la opt mii de metri. Au reuşit, pe 27 ianuarie. Iar tricolorul românesc, spălat de atâţia munţi, a fluturat, orgolios, pe Aconcagua.
„Sâmbătă, ora 12.50 aici, 17.51 acasă... Azi este cea de-a treia zi. Cumplite zile, ameţeală, vomă, incoerenţă în mişcare, dureri de cap distrugătoare... Sunt undeva departe, închis în cort în liniştea acestui platou care se termină brusc. Soarele pripeşte, şi totuşi apa îngheaţă pe haine... Cristi doarme. Atmosfera nu e prea veselă, azi-noapte nu am fost prea sănătoşi... Afară, steagul mă avertizează cu pocnete mici. Mă gândesc la el cât este de palid şi mic... şi eu sunt la fel. Vreau să fac o poză cu el în vârf. Şi el vrea asta...“
26 ianuarie 2010. Tabăra Nido del Condores, altitudine 5.300 m. E dimineaţă, puţin trecut de ora 8.00. Bărbaţii se trezesc, amorţiţi de căldura „pijamalelor de munte“ şi a sacilor de dormit. Ies din cortul rotund ca un gălbenuş. - 15 grade Celsius. Lumina e atât de puternică, încât le răneşte ochii. E senin. Dar se aşteaptă ca vremea să se schimbe, aşa cum se întâmplă în fiecare zi de la începutul expediţiei. Plescăie din buze: ar bea o cafea. N-au voie însă. La înălţimea aceea, pulsul creşte oricum şi fără efort la 104-105. Se mulţumesc cu ceai. Şi mănâncă din hrana specială, de altitudine, deshidratată. Vorbesc puţin, să-şi menajeze energia. Îşi pregătesc echipamentul: bocanci de plastic şi colţari, pantaloni, bluze, pufoaice, cagule, căciuli, mănuşi polartec, iar peste, suprapantaloni, supracăciuli, supramănuşi, suprapufoaice; beţe de schi, pioleţi, carabiniere, ochelari de altitudine, rucsacuri cu mâncare, apă, cort şi, evident, tricolorul românesc. În total, vreo 20 de kilograme de fiecare. Consultă harta, îşi fac planul de bătaie. Până sus
