Oglinzile au fost plasate pe lună în timpul misiunilor Apollo 11, 14 şi 15, dar şi în timpul misiunilor robotizate Lunakhod 1 şi 2. Din 1969, astronomii au lansat lasere către aceste reflectoare, cronometrând cât timp le ia fotonilor să se întoarcă la locul iniţial. Numai un foton din cele 100 de cvadrilioane lansate la fiecare jet laser se întoarce, şi asta numai dacă norii sau alte particule din atmosferă nu îi stau în cale.
Aceste pulsuri laser au oferit o mulţime de informaţii, inclusive confirmarea că Luna se depărtează de Pământ printr-o mişcare spiralată cu 38 de milimetri pe an. Totuşi, în ultimii 40 de ani, condiţiile aspre de pe suprafaţa lunară au avut un impact puternic asupra performanţei dispozitivelor.
Iniţial, reflectoarele Lunakhod erau cu 25 de procente mai puternice decât cele mai bune reflectoare Apollo. Astăzi, sunt de zece ori mai ineficiente, iar Lunakhod 1 nu mai reflectă deloc.
Cel mai mare mister pentru cercetători era motivul pentru care reflectivitatea scade drastic în timpul lunii pline. Într-o lucrare publicată pe site-ul arXiv şi în revista Icarus, cercetătorii conduşi de Tom Murphy de la Universitatea din California, San Diego au spus că materialele depuse pe reflectoare le reduc eficienţa."Praful este cel mai probabil responsabil de degradarea observata", au spus aceştia.
Cercetătorii au mai identificat daune produse de micrometeoriţi şi distrugerea armăturii de teflon, factori care ar fi dus la depozitele de pe spatele reflectoarelor.
Indiciul care a dus la rezolvarea misterului a venit din observaţiile făcute în timpul eclipselor totale de Lună. Oamenii de ştiinţă au descoperit că, după 15 minute de la începutul unei eclipse, eficienţa reflectoarelor a revenit la nivelul normal, iar când fenomenul a luat sfârşit, eficienţa a scăzut brusc. O diferenţă de temeperatura de numai patru grade la suprafaţ
