S-a scris mult despre ce se întâmplă în zona euro, cu Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Irlanda. S-a scris, de asemenea, mult despre asemănările dintre România şi Grecia: deficite comerciale mari, deficite bugetare mari, corupţie politică, politică fiscală aberantă, minciuni şi înşelăciuni ca politică de stat.

Grecia s-a întors către partenerii europeni, mai ales ceilalţi 15 din zona euro, cu speranţă. A furnizat toate datele cerute privind modul în care a vândut veniturile viitoare ale aeroporturilor, spitalelor, autostrăzilor, primăriilor etc. pentru a obţine bani acum. A raportat ce influenţă au avut marile firme de speculaţii financiare în acest proces. A redactat un document în care a arătat că firmele germane şi italiene au fost marii beneficiari ai cheltuielilor bugetare (extravagante sau nu) ale Greciei. Numai pentru Jocurile Olimpice (pe care grecii au vrut să le facă memorabile, pentru că se aniversa un secol de la primele JO din istoria modernă) s-au cumpărat programe de securitate de miliarde de euro, în special de la firme germane şi italiene. Grecia a subliniat, de asemenea, ce uriaşe comenzi au primit firmele europene de armament - în veşnicul conflict cu Turcia, Grecia a preferat să cumpere echipamente europene în locul celor identice cu ale turcilor, adică americane.

Dar toate acestea vor rămâne probabil într-o notă de subsol a istoriei. Germania şi Olanda nu au fost deloc impresionate de rapoartele şi conferinţele de presă ale grecilor şi le-au spus că sunt singurii responsabili de ce au făcut. I-au invitat pe greci să ceară oficial ajutorul colegilor europeni, adică i-au atins exact unde grecii au punctul cel mai sensibil: ei, leagănul lumii moderne, întemeietorii democraţiei, filosofiei şi matematicii moderne, să ceară ajutorul unor mâncători de cârnaţi cu varză, care hălăduiau prin păduri când grecii antici defineau standardele de f