Îl urmărim pe Nicolae Ceauşescu – mult mai tînăr şi mai relaxat decît ne-a rămas în minte din zilele Revoluţiei. Vorbeşte despre sarcinile importante pe care trebuie să le aibă cinematografia: „Avem nevoie de filme bune, revoluţionare, care să prezinte măreţele realizări ale partidului nostru, să mobilizeze şi să înfăţişeze eroi care să constituie un model de muncă şi de viaţă. Or, tovarăşi, am văzut cîteva filme care nu numai că nu prezintă modele de eroi în viaţă şi muncă, ci – dimpotrivă – prezintă nişte elemente care se mai întîlnesc doar la periferia societăţii; dar nu pe aceştia trebuie să-i prezinte scenariştii şi regizorii noştri sau cei care conduc şi coordonează producţia de filme. Trebuie să lichidăm cu desăvîrşire această stare de lucruri!“. Apoi, tovarăşul secretar general al partidului dă un exemplu. Spune că îi vine în minte unul, pentru că tocmai e aici, la Mangalia... Un film cu un tînăr care e acuzat că a furat ceva şi nu recunoaşte. Toţi fac ochii mari: tovarăşul Nicolae Ceauşescu a văzut filmul ăsta? Iată că l-a văzut şi-l şi comentează. Şi nu oricînd, ci într-o „consfătuire de lucru“ a partidului. „Eroul acestui film – continuă tovarăşul secretar general – nu are nimic din tînărul muncitor de astăzi. Scenaristul şi regizorul care au realizat filmul, precum şi cei care au aprobat nu cunosc, se vede, tineretul patriei noastre. Nu se poate să mai admitem să se producă asemenea filme. Unde este Consiliul Culturii, unde este Secţia de Propagandă, unde este Comisia ideologică a Comitetului Central care trebuie să vadă aceste filme? De ce lansăm pe piaţă asemenea filme care prezintă denaturat realitatea societăţii noastre socialiste? Nu de asemenea filme avem nevoie! Avem nevoie de o cinematografie care să prezinte esenţa, modelul omului nou pe care trebuie să-l făurim. Avem nevoie de filme care să reflecte modelul uman al comunismului. Chiar dacă