Gîlceava la Turnul Babelor – aşa s-ar putea numi recenta „încurcare a limbilor“ sau, mai degrabă, a limbajelor esoteric-spiritualiste, stîrnite în discuţiile recente, despre pîlpîirile flăcării violete.

În practica tradiţională românească, vrăjile, făcăturile, legările şi dezlegările magice intră în atribuţia femeilor vîrstnice, a babelor ştiutoare de semne şi rosturi, pricepute la şuşoteli, descîntece şi gesturi rituale, de protecţie şi pază împotriva demonilor, a făcăturilor, deochiului şi vrăjilor.

Dacă ar fi însă întrebate despre „flacăra violetă“, babele ar da din umeri nedumerite sau s-ar sfădi între ele, încercînd să-şi dea cu părerea dacă e lucru curat sau necurat cu un asemenea „foc vineţiu“.

Mai multe informaţii despre misterioasă flacără, care nu arde (sîc!), găsim în producţia editorială din domeniul esoterismului, fiziologiei subtile şi bio-energo-terapiei. În 2007 şi 2009, au apărut două cărţi (semnate de Teodor Vasile şi Elizabeth C. Prophet) intitulate Flacăra Violetă. În esenţă, ele se referă la o energie (influenţă) spirituală, care poate fi vizualizată printr-un flux radiant sau o flacără violetă. Meditaţia asupra flăcării violete, invocarea acesteia au, se zice, efecte revitalizante şi terapeutice. S-ar părea că mecanismul ei de acţiune poate fi comparat cu acela al unui „solvent miraculos“ capabil să „dizolve“ şi să „şteargă“ „energiile negative“ acumulate în biocîmpul fiinţei umane. Funcţionează – mi-am spus – mai ceva decît metoda de a şterge cerneala violetă sau violenţa, descrisă de catindatul din D’ale carnavalului (actul III, scena IV). Întrebat de Iordache dacă-l mai doare obrazul după ce a fost stropit de Damă cu „vitrion“, catindatul răspunde: „Aş! Aia a fost cerneala violentă, am cunoscut-o după miros, m-a stropit şi-n gură; îi cunosc gustul; cerneala violentă… Ştii, la noi la percepţie, cînd pică cerne