Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit: mie chiar îmi place, şi nu de azi sau de ieri, ci de peste 40 de ani. L-am ascultat şi apreciat în toate formele şi formulele prin care s-a manifestat, la noi şi aiurea, am încercat să-l înţeleg în baza brumei de educaţie muzicală (Şcoala Populară de Artă, clasa pian să trăiască!) de care am beneficiat. Aşa că sper că am şi eu dreptul (ca outsider, bineînţeles) să-mi spun părerea despre acest fenomen. Îmi cer scuze cu anticipaţie dacă maltratez cu această ocazie bătăturile mai sensibile ale cuiva, dar, tant pis!
În primul rînd, cred că starea jazz-ului reflectă starea naţiunii. Şi dacă naţiunea se află într-o (semi-) permanentă tranziţie, atunci şi jazz-ul are de suferit.
Nu ar trebui totuşi să uităm că jazz-ul este o poveste cu negri, cîntată la noi – pe bani – de muzicieni albi (sau aproape...), care trebuie să trudească precum odinioară sclavii de pe plantaţii, ca pentru un onorariu de mizerie să-şi satisfacă atît hobby-ul cît şi să supravieţuiască. Vorbim aici despre muzicieni profesionişti care trăiesc din muzică, aşa că jazz-ul nostru are puţini chemaţi, dar şi mai puţini aleşi. Iar publicul este pe măsură:
● există un nucleu dur de amatori de diverse vîrste, care în mare parte se cunosc între ei datorită pasiunii comune, care iubesc necondiţionat jazz-ul şi care constituie coloana vertebrală a genului;
● datorită economiei de piaţă au apărut o serie de reprezentanţi ai clasei mijlocii (şi de la mijloc în sus) care-şi permit uşor bilete la Bucharest Masters of Jazz – iar unora chiar le place ce văd/aud – dar cei mai mulţi pozează pentru că dă bine, mă-nţelegi, să poţi povesti apropiaţilor că tocmai ai fost purificat de-o baie de jazz interpretat de un monstru sacru al genului (evident, nu român!);
● şi-acum ajungem la publicul larg – în general tînăr şi lefter – care poate că iubeşte jazz-u
