Stimate dle Dan C. Mihăilescu,
Trăiesc în străinătate de zece ani, dar nu m-am considerat niciodată plecat „definitiv“ din România. Am plecat printr-un concurs de împrejurări, după nenumărate încercări de a-l convinge pe un bun prieten că plecarea în străinătate ca scop în sine este o cale sigură către eşec (încă din liceu, credea cu tărie că plecarea din ţară este soluţia universală la orice problemă – da, un număr însemnat dintre membrii generaţiei mele aşa gîndeau). M-aş întoarce oricînd dacă aş avea oportunităţi pentru mine şi pentru familia mea, fără însă a considera că România trebuie să mă primească cu braţele deschise. Sînt convins că aş avea şanse mari de a-mi găsi un job bun în meseria mea (informatician), că nu m-ar trimite nimeni înapoi de unde am venit. Nici măcar vecinii, după un timp de acomodare, cu condiţia să îi înjur pe româneşte, fără merde sau fais chier.
Bun, poate că vorbiţi de persoane care lucrează în cercetare? Da, nicăieri nu umblă cîinii cu covrigi în coadă prin universităţi şi institute de cercetare, o ştim prea bine: în Europa de Vest, cercetători competenţi sînt nevoiţi uneori să se plimbe prin două-trei ţări, pînă să găsească un post stabil (uneori chiar şi în informatică). Poate că vorbiţi de oameni care se cred mult prea buni şi se aşteaptă să li se aştearnă covor roşu pentru simplul fapt că binevoiesc să se întoarcă? Sigur, discrepanţa dintre aşteptări şi posibilităţi creează mereu probleme, iar, pe de altă parte, sentimentul acesta de superioritate îi poate leza pe „băştinaşi“. Poate vorbiţi de oameni care au părăsit ţara fără un plan de viaţă pe termen măcar mediu şi acum se întorc în acelaşi fel? Sigur, fără un plan nu reuşeşti în carieră, nici măcar în România. Vorbiţi de oameni care n-au reuşit în Vest şi presupun că o să reuşească în mod necesar în România? Sigur, sînt victimele propriei naivităţi.
